VOMITA (X)

omita micutul culegator de perle cu o violenta incredibila, de parca un ghem acvatic se caznea sa scoata capul la lumina din micutul lui stomac. In patru labe, vezi bine, simbolistica, pe plaja, sprijindu-se in coate si-n genunchi, dadea afara zdrente de scoici de-o culoare dubioasa, roz-movii, si mare parte din toata materia asta mucilaginoasa ajunsese pe paru-i, oare ce-si ziceau lor insele firele acum, inecate-n zeama de scoici? "Soro, da' chiar in halul asta?!", glumea el inchipuindu-si dialogul scandalizat, in rarele momente in care stomacu-i dadea semne de odihna. Si-apoi iar incepea, ghemul acvatic isi scotea ghearele, catarandu-se (vorba vine catarandu-se, daca statea in patru labe mai mult se catara la orizontala, ceea ce poate fi o frumoasa alegorie la adresa gravitatiei unui Pamant ce-a fost odata plat) prin mate, prin esofaguri, prin gatlejuri, umplandu-i gura cu care prea vesel le infulecase, cu ramasite roz-movii de scoici trandafirii. Da' cand stateai bine-merci in cur si-nfulecai era bine? Oare matele vin inaintea stomacului? Bineinteles ca da, depinde de ce parte a stomacului privesti, ca sa zic asa, asta daca-i posibil sa privesti vreodata dintr-o parte a vreunui stomac, si-aici parca-si amintea vag, la fel cum gustul vomei ii amintea vag de gustul scoicii, de niste mate, de-un stomac, de niste muschi revarsati si roz-movii la culoare, de niste capete de oase itindu-se printre muschii aia flasci, toate intinse pe-o masa la lumina unei lumanari tremuratoare pe care el insusi o tinea deasupra-i, tremurand, si maestrul tot rastindu-se la el "Lumina, Ponce, mai multa lumina!". Si-atunci, la fel ca acum, vomitase din belsug, numai ca nu vomitase scoici ci vreo fiertura de ovaz sau vreo aripa de potarniche sau cine stie ce altceva ar fi infulecat vreun paj pe vremurile-acelea, inainte ca maestrul sa-i spuna "Mananca bine, Ponce,-n seara asta, la noapte avem treaba."

Pedro Nuñuz de Guzmán fusese un copil ciudatel, mai ales cand se pornea vreo vanatoare de mistreti. Nu-i placeau goana sau vanatoarea in sine, cu tot zgomotul, toata tevatura aia, cu suliti, cutitoaie, ogari si alti caini, haitasi, obiceiuri, ceremonii, cu cornul ala din care suna un oarecare exact aiurea si-ncurca pe toata lumea, cu ordinele contradictorii pe care le dadea Maestrul de Vanatoare, cu eretele inutil adus mai mereu de iezuitul ala de treaba, dar necunoscator in artele vanatorii, cu toate palariile alea fanteziste, cu pene, de parc-ar fi fost indieni si nu spanioli cumsecade, cu eticheta si saluturile alea complicate, cu toate nimicurile si gesturile alea care-ar fi facut pielea oricarui mic nobil sa se-nfioare numai gandindu-se la ele. Toate astea-l lasau rece pe Pedro, lui ii placea altceva. Ii placea sa-si infinga degetele, vezi bine, la sfarsitul vanatorii, in ranile cauzate de suliti, sa departeze pielea paroasa a mistretului si sa priveasca fascinat rana aia inca pulsanda, sa simta caldura carnii sangerii, sa pipaie tendonul ala alb-alburiu de care era prins mistretul pentru a fi carat la castel, in fine, chestii scarboase. De-aia cand a crescut mare si-a fost facut cavaler si-apoi a ramas singur stapan pe castelu-i, dupa moartea prematura a tatalui, care-i bagase pe gat si-un mic paj, orice cavaler care se respecta are-un mic paj, daca nu de altceva macar ca sa-i dea capace dupa ceafa cand n-are ce face, ii placea s-aduca sus, in turn, intotdeauna exista un turn in cazuri din astea, si mai ales un turn infricosator, cadavre de tarani gasite pe camp, si multi se-ntrebau cum de se gaseau atat de multe cadavre de tarani pe camp in timpurile alea, si de unde veneau taranii astia carora nimeni nu le simtea lipsa, adica nimeni nu venea sa-i revendice. Si micutul paj, vrand-nevrand, il ajuta sa le care pana sus, pentru ca daca intotdeauna exista un turn in cazuri de-astea atunci intotdeauna turnul asta-i inalt, si-acolo vazuse el, printre mate, un stomac, printre muschi revarsati si roz-movii la culoare, printre capete alb-alburii de oase, ca un taran maur e exact la fel ca un taran spaniol pe dinauntru, poate, sa zicem, cu diferenta ca unul are ficatul mai mare ca alalant, iar celalalt are inima mai neagra, sau ca oasele unuia-s mai lungi un picut decat oasele unuia care-nainte s-o mierleasca era nitelus mai scund decat primul. Da' de putit puteau toti la fel.

Vomita micutul culegator de perle, vomita de zor, si-l durea gatul si-avea o senzatie stranie acolo unde-ar fi localizat el propria-i noada. Si cand nu vomita si se odihnea, tot in patru labe, il luau niste friguri de sus pana jos, sau, daca statea in patru labe, din stanga pana-n dreapta, si transpira o transpiratie rece si lipicioasa, si-acuma era si mai lipicioasa, mai ales ca voma aia se-ntinsese pe toata pielea si-i dadea o senzatie si mai si de voma, si iar vomita, si tasneau din el zdrente roz-movii de scoici trandafirii de ziceai ca acum-acuma-acusica vine sfarsitul lumii.

Vezi bine, se mai intampla si de-astea. Ideea e ca dupa ce vomiti sa te simti mai bine, mai usurat, cum ar veni, ai dat afara ce-i rau si-ai ramas cu stomacul gol si nu mai are de ce sa-ti fie rau, da' de unde. Pentru ca dupa ce termina tot circul asta cu statul in patru labe si vomitatul de zdrente de scoici si toate amintirile alea melancolice de cand fusese pajul unui traznit micutul culegator de perle nu se simtea de loc mai bine. Ba din contra, as putea spune, se simte mai rau! Pentru ca-l apucase pantecaraia. Ceea ce nu doresc nimanui, si trag cortina asupra descrierii celor ce urmeaza.

MERGETI (IX)

Mergeti, va conjur, mergeti in Puerto Rico. Mergeti in Viejo San Juan, mergeti la Catedrala San Juan Bautista, deschideti usile in caz ca-s inchise, pasiti in interiorul racoros, violati pronaosul cu prezenta voastra pacatoasa (pacatoasa fara-ndoiala), smulgeti piatra de mormant (ca sa faceti asta veti avea nevoie de-o macara, un cric sau vreo masinarie asemanatoare) si priviti interiorul: da, e gol.
Caloosahatchee sau Calusa, Caloosa, Calus, Carlos, Caalus, tot aia, sunt o specie de indieni care, ca toti indienii, folosesc sageti. Si-aici vorbesc de indienii aia adevarati, cu pene in par, bine, aia care-si permit, cu nasuri acviline, cu unelte din piatra, os, carapace de testoasa, tot tacamul. Calusa astia ziceau ca omul are trei suflete (trei?!), unul in pupila, unul in umbra si-unul in imaginea lor reflectata in apa, ca oglinzi n-aveau, nici macar d-alea de bronz, vezi bine, bronzul era, sau mai bine zis nu era. Tot indivizii astia Calusa mancau peste, scoici, crabi, arici de mare, si, de sarbatori sau cand se nimerea, o specie de cerb cu coada alba, rate, aligatori, testoase si-alte animale care treceau pe-acolo intamplator. Mai bagau in ei si tot felul de radacinoase, fructe, s-ar putea spune ca erau un fel de vanatori-culegatori pasnici pentru ca nu-si bateau prea mult capul cu agricultura, bine, tot omul avea acolo, in spatele colibei, o gradinita in care nevasta-sa punea sa creasca niste pepeni, un pic de papaya si, bineinteles, ardei iuti. Pot sa spun cu mana pe inima ca frumusel trai duceau ei acolo, in estuarul lor, trezindu-se dimineata, scarpinandu-se la coaie, ciufulindu-si un pic consoarta, palmuindu-si copiii cand intreceau masura, jucandu-se, alergand pe plajele alea cu nisip fin, aruncandu-si testoase unul altuia, iubindu-se, ajutandu-i p-ai mai tineri si proaspati casatoriti (vorba vine casatoriti) sa-si ridice, cu mijloacele lor rudimentare, o colibuta, acolo, unde sa-si duca traiul linistiti, mai glumind unul cu altul, mai reparand o piroga sau o plasa de pescuit, mai adunandu-se seara in jurul focului si band ferment de papaya bine condimentat cu praf de ardei iute, ai batrani mai povestind alor mai tineri despre cei trei Dumnezei ai lor, despre primul care stapanea Lumea, despre al doilea care stapanea Oamenii, despre al treilea care decidea soarta unui razboi, ca de, mai aveau oamenii si razboaie din cand in cand, pentru ca traiul nu-i bun decat atunci cand ii dai altuia in cap si-i iei ce-i al lui, adica nevasta si siragurile de scoici. Mai aveau si-un soi de preoti care purtau un soi de masti in timpul ceremoniilor, si-atunci toate femeile cantau cantece de-ale lor si, pe Dumnezeul meu, tare frumos mai era.
Micutul culegator de perle, pe-atunci nu era inca micutul culegator de perle, i-a vizitat de doua ori. Calusa astia cam stiau ce le poate pielea spaniolilor asa ca i-au primit cum se cuvine, cu 20 de pirogi inarmate pana-n dinti, si-a doua zi cu 80. Asa ca micutul culegator de perle a cam trebuit sa plece cu coada intre picioare, bine, vorba vine, n-avea coada, gandind el c-o sa ia de la Calusa si cand colo lasand, vreo 12 morti si cateva cazuri izolate de boala frantuzeasca. Stiau indienii sa-si apere colibele, nu-i vorba. Da' vezi ca micutul culegator de perle era ambitios pe vremea aia, asa ca se-ntoarse peste 4 ani, cu, zicea el, mai multi oameni si mai multa forta.
Na, ca si de data asta i-au copt-o saracutii, mai ales ca s-a trezit si c-o sageata otravita-n umar. Sageata ca sageata, si-ar fi fost de-ajuns sa-l doboare, tinand cont de practicile medicinale ale acelor vremuri, dar otrava era sa-i puna capac, s-inca bine de tot. Si-aici vroiam s-ajung, pentru ca aici se-ntampla o smecherie ca in loc sa moara cateva zile mai tarziu si oamenii lui sa-l ingroape cu onoruri in catedrala (de pe-atunci inca) San Juan Bautista, se-ntampla ca oamenii lui chiar asa fac, numai ca micutul culegator de perle se trezeste singur pe-o insula de la celalalt capat al pamantului in loc sa se trezeasca, cum ar fi fost normal, in mormant.
Ce se-ntamplase? Pe cine ingropasera in locul lui? Pe nimeni, evident, pentru ca si azi mormantul ala-i gol, si nu e oare acesta un pumnal intors cu lama spre mine, sa-mi zdruncine mie creierii si sa nu mai stiu despre ce vorbesc? N-o fi oare asta o razbunare macabra a lui Diego Colon Moniz, razbunator fiu al unui si mai razbunator tata? Datele-ar coincide, pentru ca Diego asta a murit la 5 ani dupa asa-zisa moarte a micutului culegator de perle. Sa fi inscenat Diego moartea si inmormantarea lui doar pentru a-l duce, slabit de boala si inconstient, pe-o insula la mama dracu'? Se stie ca-n perioada asta Diego a facut mai multe calatorii spre Spania, si-n drumul lui sa fi facut o escala (departe de drum si ciudata escala), si-ti dai seama c-a trebuit sa-si plateasca toti oamenii sa-si tina gurile, si guralivilor alora trebuia sa le dai mult ca sa taca, doar ca sa faca giumbuslucul asta de prost gust?
Bineinteles ca micutul culegator de perle habar n-avea de toata istoria asta, nici de Diego, nici de Calusa. Chestia e ca el acuma se afla exact acolo unde vroia s-ajunga, si n-o stia, desi el cauta lucrul asta in partea cealalta a pamantului, si-a trebuit s-ajunga la el prin razbunarea unui zanatec care, in loc sa-i faca voit un rau i-a facut un bine, far' macar cu mintea cea de pe urma s-o banuiasca.
Statea micutul culegator de perle si bea si se scalda aproape-n fiecare zi in Fons Juventutis si habar n-avea, si nu numai ca habar n-avea, dar habar n-avea c-o cautase vreodata sau c-o gasise.
Nori negri se adunau deasupra insulei din delta capului lui si-o primejdie si-o iarna invrajbita plutea in aer pentru ca, desi n-o stia, micutul culegator de perle primise Taina Botezului de doua ori. Si-asa ceva nu se face.