Zombie apocalypse

Mic ghid turistic (II)

Azi surprindem grotescul si exoticul in Cartierul Balta Alba la Ilioara, Bucuresti. Si Alecsandri a scris despre ea, nu asta, alta... da' oricum, trebuie sa-nsemne ceva.

TOT (XV)

ot felul de artişti se perindau prin încăpătorul castel al Calatravei, lui de Guzman îi plăcea să se-nconjoare de esteţi, pictori, cântători din ceteră sau chiar gură, astrologi, sculptori, care erau priviţi cam chiorâş şi erau chiar bănuiţi de diverse şi mărunte furtişaguri, actori, miniaturişti celebri, şi-odată apăruse chiar şi-un necromant care-avea un miros dubios, lumea zicea că de la părul de cămilă cu care-şi împodobise mantaua. Mişunau pe coridoare, cu eşarfe-nfăşurate-n jurul gâtului, cu pantaloni fistichii, cu şoşoni atât de lungi şi de-ncârligaţi că trebuia să le prindă vârfurile cu sfoară colorată pe care-o legau sub genunchi şi unul, Doamne iartă-mă, 'i-avea atât de lungi că trebuise să-i lege de cingătoare, şi Ponce se împleticea, vezi bine, printre toţi artiştii ăia şi printre picioarele, şoşonii şi sforile alea şi nu de puţine ori ăia chiar se împleticeau unii de alţii şi-şi încurcau reciproc încălţările şi sforile, şi-ăilanţi râdeau de se prăpădeau, asta până li se-ntâmpla chiar lor pocinogul şi nu le mai ardea de râs, erau chiar foarte indignaţi că ăilanţi o fac, adică, cum ar veni, îi atingea în amorul propriu când era vorba de ei. Pe Ponce îl cam scoteau din sărite, mai ales că toţi ăia, mulţi cu descendenţe neclare sau mai de rând sau chiar deloc, îl tratau cam de sus, vezi Doamne, puştiule, mai ai până s-ajungi la nivelul nasului nostru care nas momentan e foarte sus, de-aia ne şi tot invită de Guzman la castel, aşa că Ponce îi cam ura, le mai scuipa uneori în pocale sau le înnoda şireturile pe sub masă, când ăia erau beţi morţi, şi odată chiar îşi uşurase băşica udului pe-o tunică uitată pe-un jilţ, tunică care până la urmă se dovedise a fi a nevinovatului de Lope de Vega da' las' că şi ăsta şi-o merita din plin la câte capace îi dădea când nu nimerea ţinta sau nu se întindea destul de mult ca să obţină o fandare, cum s-ar zice, perfectă.

Îl şi necăjeau destul de serios uneori, mai ales unul care-avea boala ca atunci când se-mbăta, şi-n anturajul lui de Guzman asta era la ordinea zilei, să-l cheme pe Ponce şi să-l ia pe genunchi şi să-l pună să-i zică poezii, una la mână că Ponce habar n-avea de vreo poezie şi de cele mai multe ori inventa câte una ca să scape, zbătându-se serios fiindcă nenea ăla îl ţinea strâns, râzând ca voievozii şi stropindu-l cu salivă, şi a doua la mână că-l bănuia a fi sodomit. Odată chiar se pusese la trântă cu el şi toţi care erau pe-acolo aplaudau într-o manieră destul de dubioasă, şi aclamau, şi strigau, şi parcă intrase strechea-n ei, şi arătau toţi ca nişte capre, şi chiar de Guzman, cum ar veni, părintele lui spiritual, striga în gura mare "arde-l pe prichindel!", prichindelul în cazul de faţă fiind chiar Ponce care, momentan, încerca disperat să-şi elibereze gâtul din strânsoarea ca de menghină a sodomitului, care râdea mai tare decât toţi şi-i curgeau balele pe ceafa lui Ponce care simţea că nu mai rezistă mult şi în clipa aia se comportase ca un fătălău şi izbucnise într-un plâns fantastic. Sodomitul îl mai necăjise un pic, apoi îl strânsese în braţe, îl ridicase în aer şi-l învârtise de câteva ori iar Ponce simţea că-l ia cu leşin, şi-apoi îi dăduse drumul pe duşumea şi se aşezase cu toată greutatea pe trupul lui, râzând ca un dobitoc, iar Ponce simţea că-l împunge un mâner de pumnal în coaste, numai că ăla n-avea niciun pumnal la el. Şi când a reuşit să fugă de-acolo nu s-a oprit decât la grajduri care, fireşte, erau zăvorâte peste noapte.

A doua zi lumea se comportase ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat şi din punctul lor de vedere chiar nu se-ntâmplase nimic, numai că Ponce era tot o apă, şi-i bătea inima nebuneşte când intrase-n sala mare, la masa de seară. De Guzman îi spusese "Mănâncă bine, Ponce, -n seara asta, la noapte avem treabă." Şi Ponce mâncase bine, cum o făcea de obicei, o fiertură de ovăz cu miere şi vreo cinci aripi de potârniche, şi stătuse toată masa cu capu-n jos şi nu scosese un cuvinţel toată seara şi nu se atinsese de vin, măcar că pocalul îi stătea plin în faţă şi ăilanţi beau şi mâncau şi povesteau şi râdeau ca de obicei şi sodomitul ăla băga bucăţi mari de mistreţ în gură şi-avea buzele şi mustăţile şi barba pline de unsoare, iar altul încerca din răsputeri să ţină-n echilibru pe vârful nasului o chiftea, iar altul îi tot povestea vecinului nu ştiu ce şi-ăsta avea un aer tare plictisit şi nefericit, iar alţi doi se luaseră la trântă în glumă şi până la urmă ajunseseră să se ia la bătaie în toată legea, iar altul încerca să-i bage unui ogar o prepeliţă întreagă pe gât iar ogarul ăla se cam zbătea dar se vedea pe faţa lui că-i şi place, iar de Guzman stătea cu un aer mulţumit în capul mesei şi prezida această plăcută adunare, iar Lope de Vega îşi mirosea circumspect o pulpană a tunicii.

Concurs Ponce. Etapa 2.

Adultii raspund provocarii cam asa:

Suzi

Sora13

Lumi

Ioana

Carmina

Axl
Andreea



Alina


Adrian

Crezi că poţi face mai bine? Trimite ilustraţia TA pentru Castillo (XIV)la adresa de mail pisicisizombie@yahoo.com şi intră în concurs!

Concurs, mare concurs. Etapa 1

Ponce loveşte adânc la talent. Concursul Castillo (XIV) nu ţine cont de chestii. Copiii din clasa I B, Şcoala generală Sf. Andrei, Mangalia se manifestă:

Rareş

Andrei

Ana
Vlad

Ştefan

Costin

Robert

Cătălina

Oana

Alex

Ruxandra

Crezi că poţi face mai bine? Trimite ilustraţia TA pentru Castillo (XIV) la adresa de mail pisicisizombie@yahoo.com şi intră în concurs!

Mic ghid turistic ( I )

Recomandarea zilei: Saligny (inginer constructor, inventator, pedagog si comuna cu popas) Cod Postal 907203, a nu se confunda cu satul Saligny din departamentul Yonne, Franţa, cu satul Saligny din Vendee, tot Franta, cu Saligny-le-Vif, comună franceză în Cher sau cu Saligny-sur-Roudon, comună franceză în departamentul Allier.

CASTILLO (XIV)

astillo de Calatrava la Nueva, sau cum s-ar spune pe spanioloeasca de rând, Castelul Noii Calatrave, stătea ţanţoş ridicat pe-o coamă de deal auriu fix undeva în stânga Castilliei. Ponce ştia de la de Guzman cum că Calatrava ar fi însemnat fortăreaţa lui Rabah şi-acum, când se împleticea printre bănci de piatră, câini de casă şi halebarde lăsate aiurea pe holuri, încercând cu greu s-ajungă-n turnul de sud, şi când zic împleticea zic împleticea, vezi bine, descoperise vinul, se-ntreba oare ce vrea să-nsemne, adică să zică Rabah. Îl cam mâna dorul de dealuri şi de hălăduială, şi de când ajunsese mare paj nu prea ieşise din castel.

Carevasăzică nu prea e mare scofală păjuiala asta, Ponce ajunsese cu inima stânsă şi cu cuvintele tatălui încă întipărite bine în cap, "Puţă, acolo vezi că nu merge vrăjeala care-o faci aici, caşti ochii şi urechile şi-ţi vezi de treabă, numele de Leon încă înseamnă ceva, poate mă faci să mă sui pe cal şi să vin încoace, adică încolo", şi-i dăduse o scatoalcă părintească după ceafă, în care pusese pusese toată dragostea şi mândria tatălui faţă de mormolocul pe care-l duci să-şi desăvârşească educaţia departe de casă, şi-apoi se-ntorsese cu tot convoiul ăla acasă, iar Ponce rămăsese năuc la poarta castelului, pentru că aşa-i obiceiul, tânărul paj păşeşte singur. De Guzman îl luase de la poartă, se vede treaba că toată tărăşenia era aranjată dinainte, îl duse prin nişte coridoare întortocheate într-o cămăruţă care cică de-acuma-ncolo e-a lui, şi-l lăsase singur până a doua zi când cică ar fi început învestitura, "şi cugeta-vei tu în astă noapte la cele ce-ai făcut până acum şi la faptele pline de credinţă pe care face-le-vei de-acum încolo" şi aici de Guzman se încurcase niţeluş în limbajul ăsta cavaleresc pentru că se pare că îl folosea destul de rar. Bineînţeles că Ponce nu cugetase la nimic şi se culcase imediat ca un măgar ce era. Şi-a doua zi surpriză mare, de Guzman îl aştepta cocoţat pe ditamai jilţul, cu încă 3 cavaleri toţi numai fireturi şi dantele şi alte brizbrizuri şi Ponce se simţi oarecum intimidat la vederea lor, mai ales că tocmai urma să devină paj, şi când colo cică "îngenunchează, o, tinere paj, şi ridică-te scutier, şi cu credinţă sluji-vei pe stăpânul tău care acum este Don Pedro Nunez de Guzman, comandant suprem al Ordinului de Calatrava, printre altele" şi cavalerii ăilanţi prezenţi acolo îşi râdeau în barbă şi-şi dădeau coate, bucuroşi nevoie mare. Şi Ponce vru să le zică că nici paj măcar nu era, dar apoi realiză că tocmai ce-i scutier aşa că o lăsă aşa cum a căzut.

Şi-apoi se duseră toţi cinci, cum ar veni Ponce şi de Guzman şi-ăilanţi 3, într-o ditamai sală c-o ditamai masă încărcată cu diferite merinde şi-ncepură toţi să bage-n ei ca şi cum venea sfârşitul lumii, şi dacă te uitai la gura lor nu erai prea sigur că nu venea. Şi cavalerul din dreapta lui Ponce îi tot spunea, printre doi dumicaţi, că ce frumos o să fie acum când i s-a schimbat statutul, nu mai e paj, e scutier, tre să fie mândru, mai ales că-i scutierul lui de Guzman, care-i un bărbat şi-un cavaler şi-un nobil în adevăratul sens al cuvintelor, uite, el ţine minte şi-acum de cînd era el însuşi scutier, ce viaţă frumoasă avea, cu antrenamentele de luptă şi de călărie, cu ospeţele şi băutele de-atunci, eiii, nu se mai fac asemenea ospeţe şi băute în zilele noastre, ce vremuri erau înainte, şi ceilalţi de la masă îl aprobau şi ziceau da, da, aşa e, nu mai e ca pe vremuri, şi chiar de Guzman a zis că vremurile din zilele noastre nu mai sunt cum erau în zilele de dinainte, şi trăiască el Rey, şi toţi s-au ridicat în picioare şi-au ciocnit o cupă de vin de Madeira în sănătatea regelui, şi Del Rey abajo, ninguno, şi apoi iar s-au pus pe înfulecat şi baut şi ciocnit, şi să trăiască el Rey, şi să mai bem un păhărel, şi măi puştiule ce băiat bun eşti tu, o să am eu grijă de tine, mi-eşti simpatic, mi-am dat seama din prima clipă, şi da, da, mare dreptate ai, de Guzman, ia uite la el cât de simpatic e, ia măi băieţel, mai bea din vinul ăsta cu noi, hai să trăim şi noi, şi să trăiască el Rey, şi ce bătălie mare-a fost la Toro, cum mai mureau bieţii cai, tu atunci te jucai cu puţa-n nisip, bă scăfârlie ţuguiată, şi eu îl ştiu pe taică-tu, mă, ce pereche mai făceam în zilele noastre, ce hăndrălăi mai eram şi noi, eu le ţineam şi el le smotocea şi-apoi făceam schimb, ce să mai, o ţineam dintr-un chef într-altul, da, da ziceau ăilalţi, aşa e, pe onoarea mea, ce vremuri, dar să mai ciocnim şi în sănătatea lui de Leon ăl bătrân, dar ce vin dulce, de Guzman, de unde îl ai, ei, de unde, de la evreul ăla care îţi aduce şi ţie, a, da, îl ştiu, mare pezevenghi. Şi Ponce stătea şi mânca şi bea şi asculta şi nu-i venea să creadă că de-acuma-i scutier.

Până la urmă mare scofală nu era nici scutierimea asta, când se trezea de dimineaţă mergea şi mânca în sala aia mare, şi-apoi dacă de Guzman avea chef îi arăta nişte şmecherii cu spadele şi cu armurile, dar mai mult nu prea avea chef aşa că-l pasa lui Lope de Vega care cică era armurierul şef pe-acolo şi-ăsta-l alerga un pic prin curte cu toată armura pe el şi-apoi îi arăta cine ştie ce lovitură măiastră dar cam fără chef, cam până la ora prânzului, când se întâlneau toţi în sala aia mare şi mâncau şi beau, iar după-amiaza Ponce ar fi avut program de învăţat latina şi obiceiurile de la curte şi alte mărunţişuri din astea dar cum n-avea nimeni chef să-l înveţe mai mult pierdea timpul aiurea pe la grajduri, care erau foarte bine întreţinute, sau căscând ochii la dealuri din turnul de sud, spre care se îndrepta chiar acuma. Şi seara la fel stăteau la masă şi petreceau până târziu, şi era tare frumos, mai ales că de Guzman avea tot timpul oameni invitaţi la cină şi ieşea hărmălaie mare, mai ales dacă se îmbătau, şi-o făceau destul de des, şi Ponce de asemenea.

Cautarea echilibrului

Peste textele pline de intelepciune ale bunului meu prieten, interventiile mele par dure si neadecvate, chiar murdare. Sugerez astfel pastrarea unei perspective deschise (la maxim doua puncte de fuga) si incurajez deschiderea inimii spre zacusca, spre ghiveci ca sa zic asa...

Long Shutter