NECA (XVI)

Neca eos omnes. Deus suos agnoscet.

ănâncă bine, Ponce, -n seara asta, la noapte avem treabă. Şi Ponce nu prea avea chef de treabă în schimb mâncă bine. Ospăţul luă sfârşit, şi de Vega parcă ar fi vrut să spună ceva, parcă să anunţe ceva, avea o privire nedumerită, de parc-ar fi contemplat toată nedreptatea din lume, cum stătea acolo în pragul uşii, nehotărât dacă să îndrăznească sau nu să-ntrebe ce-avea pe suflet, şi se vedea de la o poştă că are ceva pe suflet, o bănuială nerostită, mai ales că incepuse să pută tot a urină, dar ieşi fără să zică nimic. De Guzman mai sorbi o cupă de vin, aşa făcea mereu, rămânea câteva clipe singur în sala mare, parcă contemplându-şi măreţia, iată, el a dat acest ospăţ şi tot ce-l înconjoară al lui e şi nu al altuia, de fapt De Guzman era un bătrânel de treabă, genul bătrâneilor cumsecade care dacă n-ar fi fost oarecum împovărat de gradu-i şi funcţia-i ar fi fost un foarte bun partener de zaruri ultimul grăjdar janghinos de la curtea-i, dar mai avea momente de-astea de slăbiciune auto-contemplativă pe care nu i le reproşau decât duşmanii rari pe care-i avea inevitabil, căci lumea de la castel îl iubea, exceptându-l poate pe grăjdarul de mai sus care ura pe toată lumea, nu numai pe el. Ponce se retrăsese timid în vastele-i apartamente compuse dintr-o cămăruţă din turn, aşa că De Guzman trebui să urce vreo 200 de trepte până s-ajungă la uşă şi să bată în ea imprimând bătăii un aer, zicea el, cât mai fioros. Ponce nu dormea, se auto-contempla şi el în felul lui, ca să zic aşa, aşa că sări din pat şi deschise precipitat uşa, mulţumindu-i în gând seniorului pentru delicateţea de a nu intra fără să se anunţe în prealabil.

Hai puţă, ţi-am zis că avem treabă. Şi puţă îl urmă pe scări şi coridare înguste, întotdeauna castelele de soiul ăsta au scări şi coridoare înguste, din diferite temeiuri, şi mai ales întunecoase, aşa că înaintau păşit, pe un întuneric aproape complet, pentru că nimănui nu-i dăduse prin cap să ia o torţă, aşa că Ponce fu trimis repejor-repejor să aducă una din sala mare, unde ardeau neîntrerupt, asta pentru că nu le stingea nimeni, ceea ce putea fi un mare risc de incendiu, ceea ce se şi întâmplase de câteva ori dar nu se învăţau minte. De Guzman îl aşteptă în întuneric, gândindu-se la cine ştie ce, sprijinindu-se de-un perete jilav ceea ce era o neghiobie din parte lui, mai ales c-avea şi-un început de gută, ceea ce nu doresc nimănui. Şi când ăsta veni cu torţa i-o luă din mână şi-l conduse pe alte scări şi coridoare înguste dar nu chiar aşa de întunecoase şi-l conduse, şi-l conduse până când lui Ponce îi trecu, nu se ştie de ce, prin minte că ăsta vrea să-l înece sau ceva asemănător, şi spatele lui De Guzman prea puţin luminat de torţa aia, care nu era chiar cea mai de soi torţă din regiune, părea spatele unui uriaş pus pe rele, şi pereţii ăia jilavi şi roşi de timp păreau pătaţi de forme ce-aducea cu tigve şi cranii şi alte grozăvii, şi paşii lor sunau aşa sinistru şi mai sinistru sunau paşii şobolanilor care mişunau pe-acolo tocmai prin colţurile mai întunecate, neatinse de lumina pâlpâitoare a torţei care părea că mai are un pic şi-şi dă duhul şi acuma-acuma se stinge şi îi lasă în întuneric şi De Guzman se va transforma într-un leopard sau ceva de genul ăsta şi-l va mânca de viu, asta până îţi va da duhul, dar nu se întâmplă nimic în afară de faptul că ajunseră acolo unde mergeau, ceea ce era o cameră mai mult lată decât lungă şi după ce intrară De Guzman închise grijuliu uşa c-un ditamai zăvorul ruginit şi-apoi aprinse vreo patru torţe noi cocoţate pe pereţi aşa că Ponce putu să-şi facă o idee despre cam cum arăta camera asta, şi nu arăta bine deloc, mai ales că puţea şi peste tot erau cuţite şi cuţitaşe şi satâre şi săbii şi-ntr-un colţ stătea rezemată ditamai halebarda iar pe masa din mijloc era un individ despuiat şi c-un aspect de mort cam de trei zile, c-o mână atârnând şi cu un ditamai şobolanul rozându-i un deget de la picior. Pe Ponce îl cam apucaseră pandaliile şi-ncepuse să tremure ca apucatul şi simţea o mare nevoie să-şi uşureze băşica udului ceea ce aproape că şi făcu dar numai câteva picături.

De Guzman se aşeză oftând pe-un scaun bombănind ceva de genul că nu mai e tânăr cum era şi că Ponce ar face bine să termine cu tremuratul şi cu faţa aia de speriat şi să ia piatra aia de-acolo şi să înceapă binişor să ascută uite chiar cuţitoiul ăsta cu mâner de fildeş, nici nu ştii tu cât costă o sculă de-asta, care dacă o foloseşti în mod frecvent nu face doi bani, chiar dacă-i oţel d-ăla cică de tip nou, parcă oţelul d-ăla vechi n-ar fi la fel de bun, ba poate chiar mai bun, dacă-l întreabă careva pe el, garantează. Bineînţeles că Ponce n-avea niciun chef să ascută tocmai cuţitoiul ăla cu care puteai să-njunghii şi-un bou dacă aveai chef, mai ales că bănuia cam la ce-i trebuie lui cuţitoiul, adică să-l înjunghie tocmai pe el, când i-o fi lumea mai dragă. Carevasăzică, gândea Ponce, tocmai în bârlogul lui Barbă-Albastră am nimerit, cum oi ieşi din asta nici dracu' nu ştie, naiba să-l ia. Aşa că se-apucă să ascută cuţitoiul cam fără tragere de inimă şi făcând el treaba asta plicticoasă se mai linişti un pic, dar când îl văzu pe De Guzman că se ridică şi apucă un cuţitoi mai mic şi se-apucă să taie linii şi făşii din pielea de pe pieptul răposatului parcă mai scăpă câţiva stropi pe el. Apoi De Guzman luă cuţitoiul din mâna tremurândă a lui Ponce şi-i ceru un ciocănel care era tocmai în partea alalantă şi după ce avu şi ciocănelul începu să spargă cu amândouă coastele expuse la vedere ale ăluia de pe masă care nu zicea nici pâs. Trebuşoara asta fu cam mult pentru Ponce aşa că se apucă să dea pe-afară aripile-alea de potârniche care-acum aveau o culoare suspectă roz-movie, ceea ce îl intrigă oarecum, una la mână că aveau culoarea aia suspectă şi a doua la mână că nu-şi aducea aminte să mai fi vomat vreodată până acum, ceea ce era, cum ar veni, o experienţă nouă din punctul ăsta de vedere. Abia atunci De Guzman îi aruncă o privire şi văzându-l atât de vai de mama lui îl luă oarecum deoparte şi-i povesti ce şi cum, că el nu face treabă de mântuială aici, e cu un scop ştiinţific toată daravela, scrie un tratat de interiorul omului, adică ce are omul înauntru, bine că învăţaţii mai ştiu aşa cam ce se petrece înăuntrul unui om, da' vag, şi el o să fie primul care o sa scrie toată chestia asta organizat şi pe domenii, cum ar veni picioarele şi mâinile, stomacul, pieptul şi capul, şi uite, nu ştie exact unde să încadreze fundul şi părţile, mă scuzaţi, ruşinoase, pentru că la stomac nu intră, da' astea până la urmă-s amănunte care mai mult ne încurcă acum, principalul e să-l deschidem cum trebuie pe nenea ăsta de-aici, şi pe alţii care vor mai veni, pentru că nu ştiu exact care-i treaba da' se pare că indivizii ăştia de soi prost, toţi sunt ţărani, apropo, se-mput imediat şi nu mai poţi face o treabă ca lumea c-un stomac care se umflă şi-apoi răbufneşte şi te-mproaşcă şi de la 5 metri distanţă, pentru că tu Ponce se pare că ai marele favor de a mă ajuta pe mine în munca asta de pionerat, şi nu te strâmba aşa că nu-i mai rău ca la război, să vezi acolo maţe pe-afară şi ochi sparţi şi picioare tăiate, şi oameni care urlă şi cai care mor, nu ca aici cu nea caisă ăsta care stă liniştit şi nu zice nimic, e-o plăcere să lucrezi cu el, mai ales că nu-i mort de mult. Numai să nu spui nimic la nimeni niciodată că acuma ne arde pe rug pe-amândoi şi asta n-o să fie prea plăcut, îţi zic eu.

Şi Ponce-şi mai reveni un picuţel, aflând că toată treaba-i ştiinţifică şi că n-o să-l taie nimeni în noaptea asta şi va trăi să mai vadă cerul şi să mănânce aripi de potârniche şi de-acum încolo, şi chiar se-nveseli un picuţel, când îşi aduse aminte că-i trecuse prin cap gândul că De Guzman e Barbă-Albastră, şi chiar îi spuse gândul ăsta al lui care în schimb nu-l înveseli pe De Guzman care-i spuse că e un nătărău şi-acuma ţine bine de cuţitul ăsta în timp ce eu lovesc cu ciocănelu' ca să desprindem cum trebuie coasta asta a dracului, se ţine tare, parcă n-ar şti că odată ajunsă pe mâna mea n-are scăpare, în războiul ăl mare mi se spunea Zdrobitorul de Coaste, ce mai dea isprăvi am făcut eu cu tac-tu pe-atunci, lui i se spunea Vânătorul de Virgine. Şi se apucară amândoi să taie şi să spargă şi iar să taie şi iar să spargă până când De Guzman, c-o manevră dibace despărţi coastele-alea de osul pieptului şi toate chestiile-alea dinauntru li se dezvăluiră în toată splendoarea lor sângerie.

Uite puţă, asta-i inima omului.