BUN (VII)

Bun. Si-acum, adevarul. Nu vantul sau ploaia facusera ca usa baracii lui sa atarne doar in balamaua de sus la inceputul acelui octombrie. El, el era apocriful, zvonacul, alunecosul, simulantul. Da, simulantul. Ce si-ar mai fi ascuns el sub un plaur mental amintirea asta! Ce-ar mai fi sugrumat el, cu micutele lui maini, viermele care-si cara in coada, ca Sisif in spate, remuscarea-i de granit. Ce l-ar mai fi smotocit el pe-acel Ouroboros, simbol tantric, vezi bine, si-asta se va vedea mai tarziu, ce-si mesteca propriul gand comportamental purtat, se stie, in coada-i purtata (la randul ei) obscen in gura. Ce-ar mai fi taiat el crengile acelui Jeduah ce-si purta, increnganat in el, mielul cu gand in coada, cu gust de peste si sange ca mierea. Ei bine, dar despre calti nimic? De data asta nu, despre calti numai de bine.
De unde si pana unde asemenea specii de ganduri? Ce vad eu aici nu este oare un cutit cu manerul indreptat spre mine si lama indreptata spre jugulara micutului culegator de perle? Simulantul! Nu-si aducea aminte! Minciuna! Isi aducea foarte bine aminte, si de izvor, si de umbra, si de lene, si de ciuperci, si de, vai!, rusinea-mi leaga mie limba, pentru moment.
Umbla teleleu, cum se pare ca deseori obisnuia, rotindu-si ochii prin frunzisul copacilor, cautand in increngatura crengilor un gand pe care-l credea pierdut sau pe care se prefacea ca l-a pierdut. Se oprise langa izvorul cu apa dulce, isi bagase micutele lui talpi noduroase si late ca niste frunze in apa lacului, se scarpina de zor in diferite locuri si se vedea clar pe fata lui ca n-are niciun chef de munca, ba chiar ca ar avea chef sa faca vreo nazbatie. Si chiar in stanga lui (sau erau in dreapta?) gaseste, doar sa-ntinda mana, parca prea la indemana, o natie de ciuperci, mari si suculente la vedere, ca niste pesti dolofani, ca niste palme de copil, ca niste pernute de felina, si de ce felina va avea parte! Asa ca-l mananca-n cur sa le manance, si dupa ce-o face, se trage frumusel la umbra, chiar sub crucea aia adusa de specia aia de misionar. Si-l apuca o lene, si-o stare de bine, urmata imediat, se putea altfel?, de-o ameteala si de-un vartej si de-o greata, si i se impaienjenesc ochii, si ia uite la el cum vede iesind dintre copaci, ca din ceata sau ca din apa sau ca din nimic, o draguta de driada, cu cap si tors de ceea ce ar fi considerat el c-ar trebui sa fie o micuta culegatoare de perle si cu spate si labe si coada, obscen ridicata, de felina mare si languroasa. Si natia asta de driada se-ndreapta spre el si cand e aproape vede el, ca prin ceata sau ca prin apa ca-i de vreo trei ori mai mare ca el, si-si spune, cu limba gandului ingalata de saliva, "Pana-aici ti-a fost, ori la bal ori la spital." Si-apoi ramane surprins sa vada, prin ceata, vezi bine, cum driada ridica ditamai laba cu ditamai pernuta ca o ciuperca sau ca o palma de copil (supradimensionat de altfel) si-ncepe sa-l atinga si sa-l pipaie si sa-l mangaie, intai pe obraji, apoi pe piept, si-apoi coboara, suspans, chiar acolo unde se scarpina el in fiecare dimineata. Si-aici il apuca pe el o lene si-o stare de bine si-o ameteala si-un vartej si mai dihai, de parca mancase sute de ciuperci, sute de mii ii pareau, nu trei. Si-mi vine din ce in ce mai greu sa explic ce s-a intamplat mai departe, la umbra crucii aduse si plantate acolo de specia aia de misionar, cruce pe care crescusera lujeri si muguri si vartejuri de lujeri si-alte plante agatatoare si care parea acum, privind lucrurile simbolic, un totem bachian, un menhir falic, asta daca exista si-alte tipuri de menhire, ce sa ne mai invartim in jurul cozii obscen ridicate, parea un falus inverzit.
Si-acum driada asta deja il incalecase, si-n partea de sus a corpurilor lor se-ntampla fenomenul ca ea-l privea in ochi c-o privire ce-l ingheta si-l dezgheta si-l punea la foc mic si-i umplea gura de saliva care se-amesteca cu saliva care-i curgea ei din gura si-apoi se scurgea pe obrajii, gatul si pieptul lui, iar micutele lui maini prinsesera radacini pe sanii ei de dimensiuni triple, iar in partea de jos a corpurilor lor era un fel de vanzoleala, un iures, un vartej, o furtuna de frunze, tulpini, lujere (iar lujere?), stamine si petale, o increngatura nerusinata de crengi, o incalceala obscura de calti, un amestec de piele, carne, par si blana, vegetal pana la ingemanare. Si-apoi iar ca prin ceata sau ca prin apa mai degraba, driada aproape ca se prabuseste peste el si-aproape ca-l sufoca cu greutatea ei, si sanii ei ii apasa pieptul si blana de pe burta si labele ei il gadila pe burta si picioarele lui dar de data asta micutul culegator de perle nu mai rade, pentru ca simte ca pubisu-i arde, odata cu pubisul ei paros. Si driada aia se ridica in trei labe la un moment dat, moment care lui i s-a parut c-a venit peste-o suta de ani, si cu cealalta laba il mangaie pe fata si pe barba si parca spre final ii trage una parinteste dupa ceafa, se-ndreapta de sale si-apoi iar se-ndreapta spre copaci, disparand languros la fel cum aparuse.
Sarpele-si mancase coada, Ouroboros, in gandul lui, se-ntorcea de unde venise, sau venea de unde se-ntorsese, care-i cam aceeasi chestie daca privesti lucrurile din perspectiva sarpelui, a driadei adica, sau m-am zapacit eu de tot si nu mai stiu ce vorbesc pentru ca, vezi, toata istoria asta nu-i chiar o canuta plina cu nisip grunjos, fie ea si-un pic ciobita, ci-i mai complicata, intreaba-l numai pe micutul culegator de perle si-o sa vezi ce-o sa-ti zica, si-o driada nu-i tot una cu un sarpe, fie el si incolacit intr-un inel, ca simbol tantric ce se afla.
Dintr-una-ntr-alta se trezise el, sau mai bine zis se dezmeticise el la umbra menhirului (de-acuma) transpirat si naclait tot in suc propriu (si nu numai). Si se ridica pe micutele lui picioare, face doi pasi si cade-n apa, unde se duce ca bolovanul la fund, loc in care-si revine in simtiri si trage voiniceste aer in piept, aer care de data asta era apa proaspata de izvor. Asa ca iese la mal ca un pisoi ud si tuseste si tuseste si tuseste pana cand toata apa aia-i iese din micutii lui plamani si-o ia la fuga, inspaimantat si tremurand din toate madularele, bine, nu chiar din toate madularele, spre plaja si spre baraca, unde-l apuca dracii si trage de usa baracii ca un drac surghiunit pe-o insula pustie, condamnat la o eternitate de pescuit scoici, si trage si smuceste si iar trage pana cand balamaua aia improvizata de jos cedeaza si dragutul de cui zboara si i se-nfinge fix sub genunchi.
Si trag perdeaua asupra celor ce au urmat, sunt unele lucruri care nu trebuiesc spuse, am mania zeii. Si sa ne fereasca Cel de Sus de mania zeilor!

"S-AVEM (VI)

"S-avem iertare", isi vorbeste micutul culegator de perle sie insusi, ca un ou cu propria-i gaoace, "dar daca vom continua in halul asta", folosind pluralul, vezi bine, era singur, "nu pun ramasag c-ajungem prea departe."
"E clar ca lumina zilei si-n acelasi timp neclar ca intunericul noptii: pe plaja asta se petrec lucruri ciudate." si-si trece o mana c-o unghie pe jumatate neagra prin parul de pe frunte, gandind mai departe.
"Chiar mai deunazi", era, desigur, redundant, "imi adusesem aminte de ceva care era, uite, puteam sa pun degetul pe el (sau pe ea?!) si sa zic asta e, cevaul asta e al meu si-n functie de el ma plasez in timp", si pune degetul pe nisipul grunjos si-mpinge si degetul intra ca-n branza si se ingroapa in nisip si el are trairea ca cevaul ala care-i sub nisip e-al lui si chiar se plaseaza in timp in functie de el.
"Daca ai memoria slaba poti sa uiti c-ai memoria slaba?" si-aici iar ramane nedumerit, ca o scoica aruncata de valuri printre pietrele de la mal si tot plimbata in sus si-n jos, in stanga si-n dreapta, inainte si-napoi pe malul apei, si-aici iar (iar aici?!) face o paranteza si se gandeste ca "Oare scoica are constiinta tridimensionalitatii deplasarii ei pe malul apei?" si revine apoi si "Daca-i uitat ca ai memoria slaba se numeste ca tu esti convins, bine, nu convins, dar intrucatva constient, ca ai memoria buna, sau ca nu-i nimic dereglat in memoria ta? Si n-ai nici cea mai mica banuiala ca ai tinere de minte cam cat nisip grunjos se afla intr-o canuta un pic ciobita sau chiar fara toarta dar goala?" si-si scoate degetul din nisip si se uita la el de parca l-ar fi vazut pentru prima oara.
"Ce chestie, degetul asta are o unghie pe jumatate neagra!" si, bineinteles, il baga in gura si-l umezeste, si-apoi il scoate si se uita razant si razand la el, lasandu-l sa straluceasca un pic pana se usuca. "Sa nu exageram", al naibii plural singuratic, "aici era vorba de memorie si de pierderea ei. Ar fi posibil ca cineva sa nu-si fi pierdut deloc memoria dar sa traiasca cu impresia ca si-a pierdut-o? Si-apoi, intr-o inlantuire aleatorie de evenimente sa uite ca si-a pierdut memoria, pe care de fapt nu si-o pierduse niciodata? Cum e sa uiti ceva ce n-ai stiut niciodata, si nici sa nu realizezi chestia asta? E ca un nimic, o chestie asa, un fir de par pubian in fata organului reproductiv masculin, adica nu-i mare chestie. E ca si cum n-ar fi fost." si-si vara degetul mic in ureche, o chestie noua, si-l misca repede repede dintr-o parte in alta si-nchide pe jumatate ochiul de pe partea cu urechea respectiva, si cu celalalt priveste boland spre mare, c-o expresie de caine in calduri pe fata. Apoi il scoate, il sterge de nisip si gandeste mai departe.
"Si pana la urma de ce n-ar fi? De ce sa nu ne fi pierdut memoria si-apoi sa fi uitat ca ne-am pierdut-o?" se gandeste el, realizand ca foloseste afurisitul de plural ca sa aibe ideea unei complicitati. "La naiba cu complicitatea, mi-am pierdut memoria, e clar, si-apoi am uitat ca am pierdut-o, si punct. Sau, daca ma situez de partea cealalta al punctului de referinta pe care l-am gasit si-apoi am uitat ca l-am gasit, nu mi-am pierdut memoria, dupa care am uitat ca mi-am pierdut-o, desi nu mi-o pierdusem niciodata. Cum s-ar zice, am uitat c-am avut sau c-am pierdut ce-am avut si ce-am pierdut" si rade amuzat de propriu-i joc de cuvinte mai mult sau mai putin reusit, dar in momentele astea se multumeste si cu-atat.
"Se pare" si renunta aici (da, aici) si la singular, adoptand ambiguitatea, "ca nu-i mare scofala de capul memoriei asteia. Azi o are omul, maine n-o mai are, sau are impresia ca n-o mai are, desi n-a pierdut-o niciodata, sau i se pare cum ca ar fi avut-o vreodata. Cum ar spune unii, vrajeala."
"Cu vrajeala treci si marea, asta daca ai o piroga serioasa si niscaiva provizii sanatoase, ca sa nu mai zic ca ai nevoie si de apa de baut precum si de o mare prietenoasa, un curent potrivit si nitel noroc, poate si-o mare nu prea mare, adica o mare mai mica." si iar rade, inveselit de propriile-i ganduri, ca un vierme amuzat de viermele-i mai mic care-i cara gandul in coada. Lui, viermelui.
Si se face seara si realizeaza ca a lalait-o toata ziua pe plaja, scobindu-se in urechi si cateodata in buric, in loc sa-si vada de treaba ca un micut culegator de perle ce se afla. "Si cam care crezi mataluta c-ari fi trebusoara asta urgenta pe care-ar fi trebuit s-o fac azi? Sau maine? Sau luna asta? Sau o suta de ani de-acum incolo? Sau incoace, bineinteles, depinde de ce parte a punctului de referinta te afli." "Cap sec, ai o scoica de prins, o perla de cules!"
Pe cai, voinicii mei, nu-i timp de lalait aiurea pe plaja! Soarele mai are trei suliti si apune, piroga asteapta, si micutul culegator de perle isi ia micutele lui picioare la micuta lui spinare si fuge spre buna si batrana (si micuta, de altfel) lui piroga, o-mpinge-n mare si-ncepe sa vasleasca voiniceste.
"Ce habauc! Nu-i a buna cu gandirea asta, ne face sa ne pierdem simtul realitatii", ah, plural insiduos, "uitam ce-avem de facut."
Bineinteles ca lumina-i prea slaba pentru cules scoici si, cu putin noroc, perle, asa ca dupa ceva timp micutul culegator de perle sa-ntoarce la mal ca un caine plouat, ceea ce nu-i o imagine lipsita de sugestii pentru ca, iata, tocmai incepe sa ploua.
"Pana la urma tot raul spre bine, maine si-asa o sa uit ziua de azi, pentru ca am memoria slaba, nici macar nu mi-aduc aminte azi ce-am de facut maine, asa ca-mi pare firesc ca de maine sa nu-mi aduc aminte ce-am facut azi." Si micutul culegator de perle adoarme flamand si ghemuit pe micutul lui pat de frunze, cu micutele lui maini si micutele lui picioare stranse la pieptul lui micut, visand impacat viermi si serpi si crengi si calti inotand sau plutind in delta memoriei sale chinuite, grabindu-se s-ajunga la liman, mai zabovind pe cate-un plaur, mai cotind-o pe cate-un canal, mai luandu-se la harta, toate astea pentru a-i livra lui, in cursul noptii, ganduri proaspete ca o placinta de dovleac tocmai scoasa din cuptor. Frumoasa imagine, imaginea viermilor-ganduri purtandu-se pe ei insisi printre plauri, tocmai pentru a se livra pe ei insisi. Proaspeti ca o placinta de dovleac tocmai scoasa din cuptor.