BUN (VII)

Bun. Si-acum, adevarul. Nu vantul sau ploaia facusera ca usa baracii lui sa atarne doar in balamaua de sus la inceputul acelui octombrie. El, el era apocriful, zvonacul, alunecosul, simulantul. Da, simulantul. Ce si-ar mai fi ascuns el sub un plaur mental amintirea asta! Ce-ar mai fi sugrumat el, cu micutele lui maini, viermele care-si cara in coada, ca Sisif in spate, remuscarea-i de granit. Ce l-ar mai fi smotocit el pe-acel Ouroboros, simbol tantric, vezi bine, si-asta se va vedea mai tarziu, ce-si mesteca propriul gand comportamental purtat, se stie, in coada-i purtata (la randul ei) obscen in gura. Ce-ar mai fi taiat el crengile acelui Jeduah ce-si purta, increnganat in el, mielul cu gand in coada, cu gust de peste si sange ca mierea. Ei bine, dar despre calti nimic? De data asta nu, despre calti numai de bine.
De unde si pana unde asemenea specii de ganduri? Ce vad eu aici nu este oare un cutit cu manerul indreptat spre mine si lama indreptata spre jugulara micutului culegator de perle? Simulantul! Nu-si aducea aminte! Minciuna! Isi aducea foarte bine aminte, si de izvor, si de umbra, si de lene, si de ciuperci, si de, vai!, rusinea-mi leaga mie limba, pentru moment.
Umbla teleleu, cum se pare ca deseori obisnuia, rotindu-si ochii prin frunzisul copacilor, cautand in increngatura crengilor un gand pe care-l credea pierdut sau pe care se prefacea ca l-a pierdut. Se oprise langa izvorul cu apa dulce, isi bagase micutele lui talpi noduroase si late ca niste frunze in apa lacului, se scarpina de zor in diferite locuri si se vedea clar pe fata lui ca n-are niciun chef de munca, ba chiar ca ar avea chef sa faca vreo nazbatie. Si chiar in stanga lui (sau erau in dreapta?) gaseste, doar sa-ntinda mana, parca prea la indemana, o natie de ciuperci, mari si suculente la vedere, ca niste pesti dolofani, ca niste palme de copil, ca niste pernute de felina, si de ce felina va avea parte! Asa ca-l mananca-n cur sa le manance, si dupa ce-o face, se trage frumusel la umbra, chiar sub crucea aia adusa de specia aia de misionar. Si-l apuca o lene, si-o stare de bine, urmata imediat, se putea altfel?, de-o ameteala si de-un vartej si de-o greata, si i se impaienjenesc ochii, si ia uite la el cum vede iesind dintre copaci, ca din ceata sau ca din apa sau ca din nimic, o draguta de driada, cu cap si tors de ceea ce ar fi considerat el c-ar trebui sa fie o micuta culegatoare de perle si cu spate si labe si coada, obscen ridicata, de felina mare si languroasa. Si natia asta de driada se-ndreapta spre el si cand e aproape vede el, ca prin ceata sau ca prin apa ca-i de vreo trei ori mai mare ca el, si-si spune, cu limba gandului ingalata de saliva, "Pana-aici ti-a fost, ori la bal ori la spital." Si-apoi ramane surprins sa vada, prin ceata, vezi bine, cum driada ridica ditamai laba cu ditamai pernuta ca o ciuperca sau ca o palma de copil (supradimensionat de altfel) si-ncepe sa-l atinga si sa-l pipaie si sa-l mangaie, intai pe obraji, apoi pe piept, si-apoi coboara, suspans, chiar acolo unde se scarpina el in fiecare dimineata. Si-aici il apuca pe el o lene si-o stare de bine si-o ameteala si-un vartej si mai dihai, de parca mancase sute de ciuperci, sute de mii ii pareau, nu trei. Si-mi vine din ce in ce mai greu sa explic ce s-a intamplat mai departe, la umbra crucii aduse si plantate acolo de specia aia de misionar, cruce pe care crescusera lujeri si muguri si vartejuri de lujeri si-alte plante agatatoare si care parea acum, privind lucrurile simbolic, un totem bachian, un menhir falic, asta daca exista si-alte tipuri de menhire, ce sa ne mai invartim in jurul cozii obscen ridicate, parea un falus inverzit.
Si-acum driada asta deja il incalecase, si-n partea de sus a corpurilor lor se-ntampla fenomenul ca ea-l privea in ochi c-o privire ce-l ingheta si-l dezgheta si-l punea la foc mic si-i umplea gura de saliva care se-amesteca cu saliva care-i curgea ei din gura si-apoi se scurgea pe obrajii, gatul si pieptul lui, iar micutele lui maini prinsesera radacini pe sanii ei de dimensiuni triple, iar in partea de jos a corpurilor lor era un fel de vanzoleala, un iures, un vartej, o furtuna de frunze, tulpini, lujere (iar lujere?), stamine si petale, o increngatura nerusinata de crengi, o incalceala obscura de calti, un amestec de piele, carne, par si blana, vegetal pana la ingemanare. Si-apoi iar ca prin ceata sau ca prin apa mai degraba, driada aproape ca se prabuseste peste el si-aproape ca-l sufoca cu greutatea ei, si sanii ei ii apasa pieptul si blana de pe burta si labele ei il gadila pe burta si picioarele lui dar de data asta micutul culegator de perle nu mai rade, pentru ca simte ca pubisu-i arde, odata cu pubisul ei paros. Si driada aia se ridica in trei labe la un moment dat, moment care lui i s-a parut c-a venit peste-o suta de ani, si cu cealalta laba il mangaie pe fata si pe barba si parca spre final ii trage una parinteste dupa ceafa, se-ndreapta de sale si-apoi iar se-ndreapta spre copaci, disparand languros la fel cum aparuse.
Sarpele-si mancase coada, Ouroboros, in gandul lui, se-ntorcea de unde venise, sau venea de unde se-ntorsese, care-i cam aceeasi chestie daca privesti lucrurile din perspectiva sarpelui, a driadei adica, sau m-am zapacit eu de tot si nu mai stiu ce vorbesc pentru ca, vezi, toata istoria asta nu-i chiar o canuta plina cu nisip grunjos, fie ea si-un pic ciobita, ci-i mai complicata, intreaba-l numai pe micutul culegator de perle si-o sa vezi ce-o sa-ti zica, si-o driada nu-i tot una cu un sarpe, fie el si incolacit intr-un inel, ca simbol tantric ce se afla.
Dintr-una-ntr-alta se trezise el, sau mai bine zis se dezmeticise el la umbra menhirului (de-acuma) transpirat si naclait tot in suc propriu (si nu numai). Si se ridica pe micutele lui picioare, face doi pasi si cade-n apa, unde se duce ca bolovanul la fund, loc in care-si revine in simtiri si trage voiniceste aer in piept, aer care de data asta era apa proaspata de izvor. Asa ca iese la mal ca un pisoi ud si tuseste si tuseste si tuseste pana cand toata apa aia-i iese din micutii lui plamani si-o ia la fuga, inspaimantat si tremurand din toate madularele, bine, nu chiar din toate madularele, spre plaja si spre baraca, unde-l apuca dracii si trage de usa baracii ca un drac surghiunit pe-o insula pustie, condamnat la o eternitate de pescuit scoici, si trage si smuceste si iar trage pana cand balamaua aia improvizata de jos cedeaza si dragutul de cui zboara si i se-nfinge fix sub genunchi.
Si trag perdeaua asupra celor ce au urmat, sunt unele lucruri care nu trebuiesc spuse, am mania zeii. Si sa ne fereasca Cel de Sus de mania zeilor!