VOMITA (X)

omita micutul culegator de perle cu o violenta incredibila, de parca un ghem acvatic se caznea sa scoata capul la lumina din micutul lui stomac. In patru labe, vezi bine, simbolistica, pe plaja, sprijindu-se in coate si-n genunchi, dadea afara zdrente de scoici de-o culoare dubioasa, roz-movii, si mare parte din toata materia asta mucilaginoasa ajunsese pe paru-i, oare ce-si ziceau lor insele firele acum, inecate-n zeama de scoici? "Soro, da' chiar in halul asta?!", glumea el inchipuindu-si dialogul scandalizat, in rarele momente in care stomacu-i dadea semne de odihna. Si-apoi iar incepea, ghemul acvatic isi scotea ghearele, catarandu-se (vorba vine catarandu-se, daca statea in patru labe mai mult se catara la orizontala, ceea ce poate fi o frumoasa alegorie la adresa gravitatiei unui Pamant ce-a fost odata plat) prin mate, prin esofaguri, prin gatlejuri, umplandu-i gura cu care prea vesel le infulecase, cu ramasite roz-movii de scoici trandafirii. Da' cand stateai bine-merci in cur si-nfulecai era bine? Oare matele vin inaintea stomacului? Bineinteles ca da, depinde de ce parte a stomacului privesti, ca sa zic asa, asta daca-i posibil sa privesti vreodata dintr-o parte a vreunui stomac, si-aici parca-si amintea vag, la fel cum gustul vomei ii amintea vag de gustul scoicii, de niste mate, de-un stomac, de niste muschi revarsati si roz-movii la culoare, de niste capete de oase itindu-se printre muschii aia flasci, toate intinse pe-o masa la lumina unei lumanari tremuratoare pe care el insusi o tinea deasupra-i, tremurand, si maestrul tot rastindu-se la el "Lumina, Ponce, mai multa lumina!". Si-atunci, la fel ca acum, vomitase din belsug, numai ca nu vomitase scoici ci vreo fiertura de ovaz sau vreo aripa de potarniche sau cine stie ce altceva ar fi infulecat vreun paj pe vremurile-acelea, inainte ca maestrul sa-i spuna "Mananca bine, Ponce,-n seara asta, la noapte avem treaba."

Pedro Nuñuz de Guzmán fusese un copil ciudatel, mai ales cand se pornea vreo vanatoare de mistreti. Nu-i placeau goana sau vanatoarea in sine, cu tot zgomotul, toata tevatura aia, cu suliti, cutitoaie, ogari si alti caini, haitasi, obiceiuri, ceremonii, cu cornul ala din care suna un oarecare exact aiurea si-ncurca pe toata lumea, cu ordinele contradictorii pe care le dadea Maestrul de Vanatoare, cu eretele inutil adus mai mereu de iezuitul ala de treaba, dar necunoscator in artele vanatorii, cu toate palariile alea fanteziste, cu pene, de parc-ar fi fost indieni si nu spanioli cumsecade, cu eticheta si saluturile alea complicate, cu toate nimicurile si gesturile alea care-ar fi facut pielea oricarui mic nobil sa se-nfioare numai gandindu-se la ele. Toate astea-l lasau rece pe Pedro, lui ii placea altceva. Ii placea sa-si infinga degetele, vezi bine, la sfarsitul vanatorii, in ranile cauzate de suliti, sa departeze pielea paroasa a mistretului si sa priveasca fascinat rana aia inca pulsanda, sa simta caldura carnii sangerii, sa pipaie tendonul ala alb-alburiu de care era prins mistretul pentru a fi carat la castel, in fine, chestii scarboase. De-aia cand a crescut mare si-a fost facut cavaler si-apoi a ramas singur stapan pe castelu-i, dupa moartea prematura a tatalui, care-i bagase pe gat si-un mic paj, orice cavaler care se respecta are-un mic paj, daca nu de altceva macar ca sa-i dea capace dupa ceafa cand n-are ce face, ii placea s-aduca sus, in turn, intotdeauna exista un turn in cazuri din astea, si mai ales un turn infricosator, cadavre de tarani gasite pe camp, si multi se-ntrebau cum de se gaseau atat de multe cadavre de tarani pe camp in timpurile alea, si de unde veneau taranii astia carora nimeni nu le simtea lipsa, adica nimeni nu venea sa-i revendice. Si micutul paj, vrand-nevrand, il ajuta sa le care pana sus, pentru ca daca intotdeauna exista un turn in cazuri de-astea atunci intotdeauna turnul asta-i inalt, si-acolo vazuse el, printre mate, un stomac, printre muschi revarsati si roz-movii la culoare, printre capete alb-alburii de oase, ca un taran maur e exact la fel ca un taran spaniol pe dinauntru, poate, sa zicem, cu diferenta ca unul are ficatul mai mare ca alalant, iar celalalt are inima mai neagra, sau ca oasele unuia-s mai lungi un picut decat oasele unuia care-nainte s-o mierleasca era nitelus mai scund decat primul. Da' de putit puteau toti la fel.

Vomita micutul culegator de perle, vomita de zor, si-l durea gatul si-avea o senzatie stranie acolo unde-ar fi localizat el propria-i noada. Si cand nu vomita si se odihnea, tot in patru labe, il luau niste friguri de sus pana jos, sau, daca statea in patru labe, din stanga pana-n dreapta, si transpira o transpiratie rece si lipicioasa, si-acuma era si mai lipicioasa, mai ales ca voma aia se-ntinsese pe toata pielea si-i dadea o senzatie si mai si de voma, si iar vomita, si tasneau din el zdrente roz-movii de scoici trandafirii de ziceai ca acum-acuma-acusica vine sfarsitul lumii.

Vezi bine, se mai intampla si de-astea. Ideea e ca dupa ce vomiti sa te simti mai bine, mai usurat, cum ar veni, ai dat afara ce-i rau si-ai ramas cu stomacul gol si nu mai are de ce sa-ti fie rau, da' de unde. Pentru ca dupa ce termina tot circul asta cu statul in patru labe si vomitatul de zdrente de scoici si toate amintirile alea melancolice de cand fusese pajul unui traznit micutul culegator de perle nu se simtea de loc mai bine. Ba din contra, as putea spune, se simte mai rau! Pentru ca-l apucase pantecaraia. Ceea ce nu doresc nimanui, si trag cortina asupra descrierii celor ce urmeaza.