joi, 27 noiembrie 2008

NIMIC (XII)




imic mai scarbos decat o voma de scoici roz-movii, asta e clar ca apa aia sidefie din micutul golf incrustat cu corali trandafirii, asta intr-una din zilele lui bune, adica cu apa limpede. Micutul culegator de perle isi odihnea torsul chinuit stand intins pe nisipul grunjos al plajii si cand zic isi odihnea zic o lalaia aiurea pe plaja, gandindu-se la te miri ce, dar cel mai probabil gandindu-se, ‘ti dai seama, la draguta de driada. Nu fusese prima lui intalnire cu o bestie, sau un animal mitologic, o creatura fantastica, spune-i cum vrei, dar bestie suna mai bine pentru ca vine de la bestiarum ceea ce este exact ceea ce spune ca este, adica o menajerie de bestii.



Cu putin inainte de episodul cu magarul sau putin dupa, depinde de ce parte a magarului te situezi, Ponce tocmai avusese o intalnire de gradul trei c-un dragut de dragon. Bine, fusese mai degraba o intalnire intamplatoare si mai degraba un puiut de dragon, dar episodul conteaza si de-aia-l mentionez. Se plimba ca de obicei aiurea pe dealurile azurii (azurii?!) agurii (agurii?!) aurii ale Spaniei medievale, buna si batrana Spanie medievala, desfacand o portocala (portocala?!) si lasandu-i cojile-i in urma-i ca un Gretel (sau Hansel?!) prizonier al propriului timp, si pe-un deal din asta azurio-agurio-amaruio-auriu daduse de-o viroaga care dadea intr-o dolina care daduse intr-o vale care avea chiar la capu-i un perete stancos de la baza caruia izvora, vezi bine, un izvor.


Se pare ca izvorul in sine (fons) se regaseste in fiecare etapa a vietii lui Ponce, daca etapa a vietii se poate numi existenta mizera pe care-o ducea pe insula, asta asa, ca o paranteza mai mult sau mai putin edificatoare, pentru ca cine stie? In fine, cum statea Ponce pe vine si se holba la apa aia care tasnea din stanca, c-o pulpana a hainei atarnandu-i fix in mijlocul baltii si cu ailanta asezata frumos in noroiul rosiatic de pe mal, varandu-si din cand in cand un deget cu unghia trandafirie in apa rece ca maruntaiele unui peste proaspat prins, cu alt deget scobindu-si cu un aer ganditor o nara, lucru considerat o mare impolitete in vremurile acelea, dar s-o mai ia dracu de etica, era singur ca un cuc si n-avea cine sa-i dea capace cand se comporta ca un magar, mai miscandu-si picioarele atunci cand ii amorteau, mai scarpinandu-se intre umeri cu degetul proaspat scos din nas, facand el toate giumbuslucurile astea, iata ca tocmai prin gaura aia prin care tasnea apa tasneste si-un pui de dragon, slab ca un tar si alb galbui ca laptele de magarita, care, pe vremea aia, fiert cu canepa, miere de salcam si maselarnita era un bun leac pentru caderea parului din crestetul capului.


Si viermisorul ala laptos, serpisorul ala schilod, bestioara aia aproape transparenta dadu de cateva ori din labutele-i subtirele, rotindu-se prin balta aia mica formata de izvor, se uita la Ponce c-o fata lipsita nu numai de expresie dar si de ochi, miscandu-si urechiusele-i ce pareau doua frunzulite de marar chiciurat, mai dadu de vreo cateva ori din labutele-i minuscule si din coada-i ca un serpisor albinos si-apoi tasni inapoi in gaura, luptandu-se cu curentul si parand foarte incurcata si confuza din cauza asta, disparand intr-un final sub stanca, mai intai capul si-apoi, cu cateva zvarcoliri de adio, si coada.


Ponce ramasese perplex. Adica cum? Ce chestie, un dragon, un dragonel, un dragonut, un dragut de balauras, si tocmai aici, langa casa, cand el stia ca dragonii traiesc in paduri de nepatruns, in codri intunecati, pazind cate-o poiana, cate-o trecatoare, scuipand foc si hranindu-se cu fecioare, adica virgine, dac-o mai fi ramas vreuna de soiul asta prin partile astea. Si cand colo ia uite unul chiar sub nasul tau, bine-merci, dand din labute si din urechiuse ca si cum alta treaba n-ar avea si n-are nicio sfada nici cu unul nici cu altul, si-si duce traiul linistit sub stanca fara sa supere pe nimeni, nezicand nici macar "da-te mai incolo", c-o filosofie de viata simpla: tu nu ma mananci pe mine, eu nu te mananc pe tine sau pe vreo fecioara ratacita pe aste meleaguri. Acuma sincer, lui Ponce i se parea un pic lipsita de realism imaginea unei fecioare despletite care umbla brambura prin paduri de nepatruns, care nu-s de nepatruns de florile marului, de ochi frumosi sau de socoteala din targ, ci-s de nepatruns tocmai ca sa nu patrunda nimeni in ele, mai ales fecioare cu mancarimi in cur. Adica daca l-ar fi intrebat careva pe ce pozitie se situeaza in conflictul om-dragon parca parca l-ar fi tras ata sa fie de partea bestiei de data asta.


Ponce statea pe vine cu gura intredeschisa si ochii holbati de uimire, adica avea exact pozitia in care un om sanatos se caca. Si chiar asa arata, acolo, pe marginea baltii, cu poalele hainei imbibate cu apa si noroi, cu aerul ala nauc. Cand isi veni nitelus in fire o lua la goana spre casa cu intentia vadita de a povesti la toata lumea ce vazuse. Pe drum aproape ca se ciocni cu un card de tarancute, tarancute, cu obrajii rosii ca merele, cu parul prins intr-o coada groasa purtata cum ar veni neglijent pe-un umar, cu sanii abia inmuguriti pe sub camesutele lor inflorate si parca ramase mici, cu maini negre si crapate si dinti stralucitori. Bineinteles ca se fastaci groaznic, mai ales ca tarancutele, tarancutele incepusera sa rada, sa-si dea ghionturi si sa-si sopteasca una alteia in ureche ceea ce Ponce bineinteles ca-si inchipuia ca soptesc despre el si, cine stie, poate chiar asa era. Asa ca se-ntoarse pe calcaie si-o lua la fuga spre castel si poate c-ar fi ajuns chiar sa povesteasca cuiva aventura cu micutul balauras daca n-ar fi fost luat in primire de doica lui care-i trase o urechiala strasnica, mai ales ca, in acele vremuri fara suflet, doica mai avea si alte atributiuni in afara de dadaceala, cum ar veni, sa spele rufele. Si astfel Ponce uita de bestie si uite, tocmai acum, cand sta pe plaja asta cu nisip grunjos si are spatele ud de parc-ar purta o haina uda-si aduce aminte.


A doua oara cand s-a-ntalnit cu dragonii a fost cand s-a luptat cu alcalufii aia sau ce natie de indieni or fi fost, numai ca astia nu erau albi-galbui si mici, erau ditamai matahalele verzui-maronii si cu solzi ca de peste si cu dinti ascutiti. Dragonii astia de soi nou ar fi fost in stare sa infulece un om intreg, asta daca li s-ar fi permis asemenea comportament necivilizat. Si inca o chestie se-ntamplase atunci. Toti care-aveau parul drept s-au trezit cu el cret. Ponce avea si el parul drept si s-a trezit cu el cret. Cei care inainte avusesera parul cret n-aveau nici pe dracu, in afara de doi ametiti care-au fost loviti de fulger, asta din senin. Ceea ce parea un fel de pedeapsa a bunului si dragutului de Dumnezeu.

Un comentariu:

Anonim spunea...

cata, jur ca am vrut sa citesc, dar tocmai mananc si scriai ceva de voma roz, fics la inceput. deci, pe mai tarziu.