CASTILLO (XIV)

astillo de Calatrava la Nueva, sau cum s-ar spune pe spanioloeasca de rând, Castelul Noii Calatrave, stătea ţanţoş ridicat pe-o coamă de deal auriu fix undeva în stânga Castilliei. Ponce ştia de la de Guzman cum că Calatrava ar fi însemnat fortăreaţa lui Rabah şi-acum, când se împleticea printre bănci de piatră, câini de casă şi halebarde lăsate aiurea pe holuri, încercând cu greu s-ajungă-n turnul de sud, şi când zic împleticea zic împleticea, vezi bine, descoperise vinul, se-ntreba oare ce vrea să-nsemne, adică să zică Rabah. Îl cam mâna dorul de dealuri şi de hălăduială, şi de când ajunsese mare paj nu prea ieşise din castel.

Carevasăzică nu prea e mare scofală păjuiala asta, Ponce ajunsese cu inima stânsă şi cu cuvintele tatălui încă întipărite bine în cap, "Puţă, acolo vezi că nu merge vrăjeala care-o faci aici, caşti ochii şi urechile şi-ţi vezi de treabă, numele de Leon încă înseamnă ceva, poate mă faci să mă sui pe cal şi să vin încoace, adică încolo", şi-i dăduse o scatoalcă părintească după ceafă, în care pusese pusese toată dragostea şi mândria tatălui faţă de mormolocul pe care-l duci să-şi desăvârşească educaţia departe de casă, şi-apoi se-ntorsese cu tot convoiul ăla acasă, iar Ponce rămăsese năuc la poarta castelului, pentru că aşa-i obiceiul, tânărul paj păşeşte singur. De Guzman îl luase de la poartă, se vede treaba că toată tărăşenia era aranjată dinainte, îl duse prin nişte coridoare întortocheate într-o cămăruţă care cică de-acuma-ncolo e-a lui, şi-l lăsase singur până a doua zi când cică ar fi început învestitura, "şi cugeta-vei tu în astă noapte la cele ce-ai făcut până acum şi la faptele pline de credinţă pe care face-le-vei de-acum încolo" şi aici de Guzman se încurcase niţeluş în limbajul ăsta cavaleresc pentru că se pare că îl folosea destul de rar. Bineînţeles că Ponce nu cugetase la nimic şi se culcase imediat ca un măgar ce era. Şi-a doua zi surpriză mare, de Guzman îl aştepta cocoţat pe ditamai jilţul, cu încă 3 cavaleri toţi numai fireturi şi dantele şi alte brizbrizuri şi Ponce se simţi oarecum intimidat la vederea lor, mai ales că tocmai urma să devină paj, şi când colo cică "îngenunchează, o, tinere paj, şi ridică-te scutier, şi cu credinţă sluji-vei pe stăpânul tău care acum este Don Pedro Nunez de Guzman, comandant suprem al Ordinului de Calatrava, printre altele" şi cavalerii ăilanţi prezenţi acolo îşi râdeau în barbă şi-şi dădeau coate, bucuroşi nevoie mare. Şi Ponce vru să le zică că nici paj măcar nu era, dar apoi realiză că tocmai ce-i scutier aşa că o lăsă aşa cum a căzut.

Şi-apoi se duseră toţi cinci, cum ar veni Ponce şi de Guzman şi-ăilanţi 3, într-o ditamai sală c-o ditamai masă încărcată cu diferite merinde şi-ncepură toţi să bage-n ei ca şi cum venea sfârşitul lumii, şi dacă te uitai la gura lor nu erai prea sigur că nu venea. Şi cavalerul din dreapta lui Ponce îi tot spunea, printre doi dumicaţi, că ce frumos o să fie acum când i s-a schimbat statutul, nu mai e paj, e scutier, tre să fie mândru, mai ales că-i scutierul lui de Guzman, care-i un bărbat şi-un cavaler şi-un nobil în adevăratul sens al cuvintelor, uite, el ţine minte şi-acum de cînd era el însuşi scutier, ce viaţă frumoasă avea, cu antrenamentele de luptă şi de călărie, cu ospeţele şi băutele de-atunci, eiii, nu se mai fac asemenea ospeţe şi băute în zilele noastre, ce vremuri erau înainte, şi ceilalţi de la masă îl aprobau şi ziceau da, da, aşa e, nu mai e ca pe vremuri, şi chiar de Guzman a zis că vremurile din zilele noastre nu mai sunt cum erau în zilele de dinainte, şi trăiască el Rey, şi toţi s-au ridicat în picioare şi-au ciocnit o cupă de vin de Madeira în sănătatea regelui, şi Del Rey abajo, ninguno, şi apoi iar s-au pus pe înfulecat şi baut şi ciocnit, şi să trăiască el Rey, şi să mai bem un păhărel, şi măi puştiule ce băiat bun eşti tu, o să am eu grijă de tine, mi-eşti simpatic, mi-am dat seama din prima clipă, şi da, da, mare dreptate ai, de Guzman, ia uite la el cât de simpatic e, ia măi băieţel, mai bea din vinul ăsta cu noi, hai să trăim şi noi, şi să trăiască el Rey, şi ce bătălie mare-a fost la Toro, cum mai mureau bieţii cai, tu atunci te jucai cu puţa-n nisip, bă scăfârlie ţuguiată, şi eu îl ştiu pe taică-tu, mă, ce pereche mai făceam în zilele noastre, ce hăndrălăi mai eram şi noi, eu le ţineam şi el le smotocea şi-apoi făceam schimb, ce să mai, o ţineam dintr-un chef într-altul, da, da ziceau ăilalţi, aşa e, pe onoarea mea, ce vremuri, dar să mai ciocnim şi în sănătatea lui de Leon ăl bătrân, dar ce vin dulce, de Guzman, de unde îl ai, ei, de unde, de la evreul ăla care îţi aduce şi ţie, a, da, îl ştiu, mare pezevenghi. Şi Ponce stătea şi mânca şi bea şi asculta şi nu-i venea să creadă că de-acuma-i scutier.

Până la urmă mare scofală nu era nici scutierimea asta, când se trezea de dimineaţă mergea şi mânca în sala aia mare, şi-apoi dacă de Guzman avea chef îi arăta nişte şmecherii cu spadele şi cu armurile, dar mai mult nu prea avea chef aşa că-l pasa lui Lope de Vega care cică era armurierul şef pe-acolo şi-ăsta-l alerga un pic prin curte cu toată armura pe el şi-apoi îi arăta cine ştie ce lovitură măiastră dar cam fără chef, cam până la ora prânzului, când se întâlneau toţi în sala aia mare şi mâncau şi beau, iar după-amiaza Ponce ar fi avut program de învăţat latina şi obiceiurile de la curte şi alte mărunţişuri din astea dar cum n-avea nimeni chef să-l înveţe mai mult pierdea timpul aiurea pe la grajduri, care erau foarte bine întreţinute, sau căscând ochii la dealuri din turnul de sud, spre care se îndrepta chiar acuma. Şi seara la fel stăteau la masă şi petreceau până târziu, şi era tare frumos, mai ales că de Guzman avea tot timpul oameni invitaţi la cină şi ieşea hărmălaie mare, mai ales dacă se îmbătau, şi-o făceau destul de des, şi Ponce de asemenea.