VENIREA (I)

Venirea lui octombrie l-a făcut să se-nfioare pe micuţul culegător de perle. Octombrie veni ca o pală de vânt din senin, ca un cal nestrunit, ca un ghiveci de flori scăpat pe podea, ca o veste proastă la o înmormântare, ca o noapte senină şi înstelată când tot ce vrei e să stai în ploaie, să te ghemuieşti în întuneric şi să plângi, tremurând de frig. Uşa barăcii lui încă atârna prinsă doar în balamaua de sus şi, culmea, n-avea pic de cuie, iar vremurile în care exploratori spanioli, portughezi şi englezi aruncau voioşi ancora în micuţul golf presărat de corali trandafirii trecuseră de mult. Ah, exploratorii spanioli, portughezi şi englezi, cu zâmbetele lor galbene de tutun, cu mâinile lor scurte, îndesate, odgonate, tatuate, păroase, puternice, îngudronate, cu cefele acoperite de chici neţesălate, cu torsurile lor bronzate, fibroase, transpirate, biciuite, cu palmele mari şi monturi imense, cu ochii lor galbeni, nerăbdători, curioşi, vicleni, păcătoşi, cu mirosul lor care nu-i amintea de nimic micuşului culegător de perle. De sute de ani nu-şi mai aruncaseră exploratorii spanioli, portughezi şi englezi ancorele butucănoase în micuţul golf, de sute de ani nu mai gustase micuţul culegător de perle din râncezii pesmeţi spanioli, portughezi sau englezi, râncezi-râncezi, dar lui, care nu cunoştea alt gust decât al scoicilor şi peştilor, i se păreau divini, de sute de ori mai buni decât scoicile şi peştii, de sute de ani nu mai tresărea noaptea la auzul vreunui clopot de cart spaniol, portughez sau englez, de sute de mii de ani i se părea. Când veni octombrie în acel an şi în acea dimineaţă, micuţul culegător de perle ieşi ca de obicei din coliba baracă, sau baraca colibă, se scărpină la testicule, îşi îndreptă spinarea vărgată de patul din frunze late, îşi şterse nasul astupându-şi o nară cu un deget a cărui unghie era pe jumătate neagră şi suflând puternic prin cealaltă, se scărpină în cap şi-apoi din nou la testicule, şi zise:

-Acu' să te ţii.

Merse spre plajă, unde îl aştepta, de sute de ani, de sute de mii îi părea lui, în fiecare dimineaţă, exceptând perioada în care a avut sifilis, luat de la un explorator spaniol, portughez sau englez, nici el nu mai ştia, buna si bătrâna pirogă canoe, sau, fie vorba între noi, canoea pirogă.
-Bună dimineaţa, buna şi bătrâna pirogă canoe.
-Bună dimineaţa, micuţule culegător de perle, îşi răspunse el singur, ca în fiecare bună dimineaţă, de sute de ani, exceptând perioada în care avusese sifilis şi nu ieşise din baraca colibă.

Marea era furioasă în acea zi, prieteni, dar micuţului culegător de perle nu-i păsa. Marea era furioasă în fiecare zi de sute de ani, putea jura cu mâna pe inima, exceptând, fireşte, perioada în care a avut sifilis, pentru acea perioadă n-ar fi jurat chiar cu mâna pe inimă, dar era destul de sigur că şi atunci, chiar şi atunci, marea era furioasă, poate chiar mai furioasă ca în orice altă zi, în niciun caz mai calmă. Să zicem că era îndeajuns de sigur să jure, dar nu cu mâna pe inimă. Ceea ce nu-i puţin, mai ales pentru un micuţ culegător de perle izolat pe o insulă polineziană de sute de ani, de sute de mii îi părea lui. Aşa că e de înţeles de ce nu-i păsa că marea e furioasă în acea zi, n-ar fi dat pe gândul ăsta nici măcar o jumătate de cănuţă de nisip grunjos, asta dacă ar fi posedat vreodată vreo nenorocită de cănuţă, fie ea şi un pic ciobită sau fără toartă. Nisip grunjos avea căcălău.

Nori negri şi aspri la pipăit începeau să se adune în acea primă dimineaţă de octombrie şi micuţul culegător de perle îşi spuse în gând, exact ca în orice dimineaţă, exceptând, bineînţeles, dimineţile unei anume perioade pe care o voi aminti doar în trecere de-acum încolo, că azi e ziua cea mare, ziua pe care o aşteapta de sute de ani, sute de mii îi păreau, ziua în care va culege scoica şi, implicit, perla, pe care-o căuta de sute de ani, sute de mii îi păreau. O perla magnifică, perfect sferică, mare cât un pumn, în învelişul căreia sălăşluiau sute şi sute de mii de răsărituri şi apusuri, irizaţii de lumină şi culoare, sclipituri de roz şi azur, izvoraşe de izbucuri, lăcrămioare de frezii, frezii încrustate de lapislazuli, cârcei de lujere, stamine de orhidee, mărgărite înșiruite şi ineluşe învârtecuşe, cerceluşi de alabastru, mirmidoni de mirmidoni de mirmidoni, mititei înfășeței ca niște lei paralei, curcubee de granit, omuşori de mierle, ce mai încoace şi-n colo, era o perlă prima-ntâi, a mai dintre perle, nu e două, o perlă care trăia-ntr-o scoică monstru, o matahală ante-diluvială cât casa, un gigant între pitici, un baobab printre lalele, o caracatiţă între stele de mare, un deget mare de la mâna unui căpcăun printre sute de degete mici de la picioarele unor fecioare, un munte lângă o plajă de nisip grunjos, uite, chiar ca asta pe care stă micuţul culegător de perle, şi chiar iată-l împingându-şi piroga în mare plecând în căutarea ei.

Micuţul culegător de perle trăgea curajos la pagaie, înfruntând placid valurile mari şi negre. Acum, dacă făcea asta în fiecare zi, de sute de ani, sute de mii îi păreau, exceptând, evident, perioada în care a avut sifilis, nu ştiu dacă este potrivit să spun că trăgea curajos la pagaie, înfruntând, pentru că dacă de sute de ani te trezeşti de dimineaţă, te scarpini la coaie şi-apoi o tai pe marea furioasă cu piroga în căutarea monstrului marin care era scoica aia, toate astea zilnic, în afară de o anumită perioadă în care ai sifilis, atunci asta se numeşte că te-ai călit şi nu mai e nevoie să fii curajos sau să înfrunţi ceva, cum s-ar spune ţi-a intrat în obişnuinţă, e deja o rutină, şi în rutină eu nu găsesc că mai e loc şi de curaj. Poate în primele dăţi când micuţul culegător de perle s-a avântat, şi cred că spun bine că s-a avântat, în mare cu micuţa lui pirogă şi micuţa lui pagaie, poate atunci, da, a avut nevoie să tragă curajos la pagaie şi să înfrunte valurile negre, dar micuţul culegător de perle nu-şi mai aduce aminte, la fel cum nu-şi mai aduce aminte naţionalitatea exploratorului care i-a dat sifilis, pentru că, se ştie, sifilisu-i ciumă pentru om.

Sute de stropi reci îl stropeau, da, îl stropeau, ca nişte perle mici şi ude, şi din când în când micuţul culegător de perle îşi ştergea faţa cu o cârpă lăsată în pirogă special pentru o astfel de îndeletnicire. Înainte să se aplece spre prova pentru a lua cârpa micuţul culegător de perle aşeza ordonat pagaia în stânga sa, în dreptul şoldului, aliniată frumos în axul pirogii, iar după ce se ştergea pe faţă împăturea tacticos cârpa şi se apleca din nou spre prova pentru a o pune la loc, la locul ei de sute de ani. În tot acest timp piroga înainta transversal pe valuri în virtutea inerţiei, până în momentul în care lua din nou pagaia, nu înainte să o alinieze, pentru câteva momente, din nou la axul pirogii, vezi bine, marea nu-i cărare şi valurile te zdruncină serios, asta ştie oricine, şi-apoi începea din nou să vâslească voiniceşte.