Perla este fructul scoicii. Pe chestia asta micutul culegator de perle putea filosofa mult si prost. Isi privea blestemata aia de unghie pe jumatate neagra, o atingea cu degetul pereche de la cealalta mana, o ingropa in nisipul grunjos al plajei si-apoi o retragea incet facand-o sa apara putin cate putin, si cand unghia iesea doar pe jumatate afara si nu se vedea partea neagra isi privea satisfacut mana cu toate unghiile alburii si rozalii si se gandea la perle si la scoici si la procesul semi-industrial al scoaterii lor la suprafata. Se scufunda in mijlocul micutului golf presarat de corali trandafirii c-o sfoara legata de piroga si dadea din micutele lui picioare pana ajungea la cel mai apropiat coral trandafiriu si lega sfoara de radacina coralului trandafiriu, si se numea ca tocmai ancorase, si-apoi urca la suprafata, adica in piroga, isi prindea la brau micutul sau sac in care strangea scoicile si-apoi plonja vitejeste, vitejeste probabil pe la inceputurile lui de micut culegator de perle, rutina omoara vitejia, in apa si iar dadea din micutele lui picioare pana la fund. Acolo bajbaia aproape orbeste si degetele lui experimentate de sute de ani, sute de mii ii pareau, de cules perle stiau sa deosebeasca o piatra de o scoica si o scoica de o piatra, si cand gasea vreo scoica o tinea strans in pumn cateva momente si-apoi o vara in micutul sau sac de la brau. La o scufundare de genul asta reusea sa umple sacul cam pe jumatate, iar daca avea noroc il umplea de tot, si-n el se gaseau vreo treizeci de scoici alburii si rozalii, ca niste unghii de copil bine crescut dar mari cat micutele lui palme. Si-apoi urca la suprafata tragandu-se pe funia cu care ancorase piroga, daca o gasea, si daca n-o gasea era de-ajuns sa dea de cateva ori din micutele lui picioare si era deja in piroga. Si dupa ce facea chestia asta de cateva zeci de ori, de dimineata pana la amiaza, piroga se umplea cu scoici alburii si rozalii, mari cat micutele lui palme, micutul culegator de perle se scufunda pentru o ultima data in acea zi, ghidandu-se de funie, o dezlega si-apoi, dupa ce iesea din apa siroind de apa, da, de apa, si-i siroia apa din par si din barba si-l gadila pe spate si pe burta, vaslea voiniceste spre mal, cu piroga balanganindu-se intr-o parte si-n alta, vezi bine, avea ruliu. Si tragea buna si batrana piroga la mal si-apoi intindea toate scoicile alea alburii si rozalii pe niste pietre plate asezate acolo parca special pentru astfel de indeletniciri, si dupa ce se intindea de vreo doua, trei ori sarea de cateva ori in aer ca sa se dezmorteasca si-apoi, sa se incalzeasca un pic, scotea de sub o piatra din aia plata un cutit vai de mama lui, cu lama tocita de sute de ani de intrebuintare, si-ncepea sa desfaca scoicile, una cate una.
N-o sa mint, o scoica desfacuta (si mai ales scoicile alea alburii si rozalii) aduce cu o vulva. Aceeasi textura, aceeasi culoare, aceeasi forma, la naiba, pana si acelasi gust, un roz de carne, un izbuc, o isverna, un sifon, un izvor, un ponor, o caverna, o formatiune stalagmitica pigmentata, o dolina, o uvala, un sancru carnos, un sfarc de calcar roz, o floare de pestera, un monoclinal cutat, denivelat multilateral, un carst incastrat autigen periglaciar, un lapiez antediluvial, un aven pergelisolic, un tuf calcaros, un diverticul vulcanic, un meandru epifreatic, o sala de coroziune regresiva, o dendrita labirintica, o alveola de fagure, o filoneta de calcit, o proeminenta de xelonit, o septa de podea, o marmita descendenta, o columela de tavan, un arc lamelar, o anastomoza derutanta, un striu de frecare, o excavatie de rodaj, o culisa laterala, dispusa orizontal, un pilier de egutatie, un gur coraloid, o cristalictita tegumenoasa, o rigola limonitica, un bogaz de sufoziune, o cenota oarba, o polie radiculara, ce mai incoace si-ncolo, o imagine destul de sugestiva.
Micutul culegator de perle desfacea de zor scoici si le infuleca cu acelasi zor, si-n tot timpul asta avea erectie. Cum nu cunoscuse in viata lui de sute de ani, sute de mii ii pareau, vreo micuta culegatoare de perle, micutul culegator de perle habar n-avea la ce-i foloseste erectia, asa ca isi privea propriul penis ca pe un simbol falic, ceea ce nu e chiar asa de rau la o a doua vedere, faptul denota o inclinare nativa spre filosofie, fie ea si cu logica sucita. Vara varful cutitului intre lamele calcaroase ale scoicii si c-o rasucire sireata scoica-si dezvaluia geoda de carne. Geoda-i perfectiunea intruchipata, isi arata frumusetea doar cand e distrusa. Asta facea micutul culegator de perle, distrugea scoica s-ajunga la fruct care, de cele mai multe ori, lipsea. De cele mai multe ori cele mai multe scoici n-aveau perle, asa ca micutul culegator de perle desfacea rabdator in continuare, desfacea si infuleca si iar desfacea si iar infuleca pana dadea de prima perla. Perla asta-i un fel pietricica de calcar, nu-i mare lucru de capul ei, dar lui ii placea asa ca dupa ce-o gasea o baga in gura, o spala cu saliva, si-o plimba dintr-o parte in alta cu micuta lui limba, isi baga apoi in gura un deget c-o unghie pe jumatate neagra si-un deget cu unghia normala si scotea nimicul asta de perla, flecustetul asta, piticutul asta alb-alburiu si-l aseza frumos pe-o piatra din asta plata mai mica. La fel facea si cu toate celelalte perle pe care le gasea, asta daca mai gasea vreuna, dar, de obicei, la sfarsitul acestei indeletniciri se aliniau ordonat pe piatra aia plata mai mica vreo sapte, opt perle, si micutul culegator de perle era multumit, mai ales c-avea si burta plina si putea sta cu ea la soare, sa-i prinda ultimele raze din acea zi, de fapt ultimele-i raze din fiecare zi, de sute de ani. Cand se termina toata tarasenia asta cu ultimele raze micutul culegator de perle aduna cochiliile alea alburii si rozalii si goale acum, si unele mai pastrau pe pereti niste zdrente de carne, si le arunca intr-o groapa de pe-acolo care putea ingrozitor. Groapa asta avea o istorie a ei, dar nu si-o amintea, ar fi putut sa puna pariu pe-o canuta plina cu nisip grunjos, dac-ar fi avut vreodata vreuna, fie ea si putin ciobita sau fara toarta, ca a stiut odata si-odata si istoria asta, dar, de cand a avut sifilis sau de cand l-a pocnit careva in cap c-un ditamai ciomagul (asta-si amintea) il cam lasase memoria. Ceea ce nu-i chiar de ici, de colo.
duminică, 27 aprilie 2008
luni, 21 aprilie 2008
ASEZAREA (III)
Asezarea in timp a istoriilor ii dadea mari batai de cap micutului culegator de perle. Isi aducea aminte ultima venire a exploratorilor spanioli, portughezi sau englezi in micutul golf presarat de corali trandafirii, dar nu stia cand a fost aceasta. Intr-o dimineata gasise corabia spaniola, potugheza sau engleza cu ancora butucanoasa bine infipta in poteca de nisip grunjos ce traversa transversal reciful. Stia cine sunt si ce vor, si gura i se umpluse de saliva. Stia ca vor cobori o barca, vor vasli spre mal in numar de zece, vor tresari la vederea lui si-apoi vor da cu inteles din cap, unul spre altul, ca si cum tocmai se confirmase ceea ce ei stiau doar din auzite dar nu experimentasera niciodata. Apoi, cand barca ajungea aproape de plaja, cel de la prova va sari in fata ei, urmat de inca trei insi si-o vor trage cu totii pe mal. Il vor privi si vor rade, vorbind pe limba lor prea putin inteleasa, isi vor da coate si iar vor rade, apoi unul dintre ei va face un semn cum ca s-ar afla in posesia unei canute, probabil putin ciobita sau chiar fara toarta, cum ca ar umple-o cu apa de ploaie sau de mare si cum ca ar bea din ea. Micutul culegator de perle va rade, va da aprobator din cap si va spune, aratand cu mana si cu degetul si cu unghia pe jumatate neagra spre incolo:
-Incolo, da, incolo.
Ei vor rade, bucurosi, si se vor apropia de el si-l vor bate prietenosi pe spate, si-aici micutul culegator de perle isi aducea aminte de senzatia pe care-o simtea in coate cand si le apropia unul de altul ca sa se-atinga, si vor vorbi intre ei in limba lor prea putin inteleasa, portugheza, spaniola sau engleza, razand cu dintii lor galbeni si mari. Unul dintre ei se va intoarce la barca si va aduce din ea sacul ala plin cu pesmeti rancezi, cu gust divin, si el ii va primi si nu va gusta din ei decat cand va fi singur, seara, chiar pe plaja, deoarece nu ar vrea ca ei sa creada ca e lacom, si-apoi, mancarea e un ceva intim, nu poti manca atunci cand o sleahta de portughezi, spanioli sau englezi casca gura la tine. Cativa dintre ei se vor urca in barca si vor vasli inapoi spre corabie iar pe ceilalti ii va duce el spre incolo, unde e apa. Apoi vor veni mai multe barci, incarcate cu butoaie si cu un fel de specie de carucioare cu roti mari, si toata lumea va munci sa umple butoaiele cu apa, sa le care inapoi la barci si de-acolo pe corabie si va pluti in aer un vant de caramaderie. Si el va sta deoparte si-i va privi, si va rade impreuna cu ei cand unul va cadea peste altul sau cand un butoi nu prea bine proptit va aluneca de pe specia aia de carucior cu roti mari si-o va lua de nebun la vale sau cand vreun altul dintre ei va cadea in apa si-i va improsca pe toti, lucruri pe care toti le gaseau amuzante si placute si linistitoare, mai ales dupa ce ai stat pe mare o suta de zile, o suta de mii le parea lor. Si dupa ce trebusoara asta era dusa la indeplinire mai ramanea o barca pe plaja c-o mana de portughezi, spanioli sau englezi si un portughez, spaniol sau englez ii spunea ceva c-o mina serioasa si el, chiar daca nu intelegea mai nimic, sau credea ca intelege foarte putin, dadea aprobator din cap, c-o mina la fel de serioasa, si-apoi ii cerea ceva cuie, sigur au, si nu le folosesc si stau aruncate de aiurea undeva pe corabie, mai bine i le dau lui, sau macar vreo cateva. Si portughezul, spaniolul sau englezul cel serios nu intelegea ce vrea, pana cand micutul culegator de perle punea degetul cu unghia aia pe jumatate neagra pe capul unui cui batut in barca si radea, cu gura plina de saliva. Si-atunci ori primea niste cuie, ori nu primea. Si pe seara corabia ridica ancora aia butucanoasa si iesea din micutul golf presarat de corali trandafirii, iar el ramanea pe plaja, pipaind cu nerabdare cuiele, daca primea, si infulecand pesmetii rancezi, cu gust divin, pe care-i primea invariabil. Asta se-ntampla cand veneau exploratorii portughezi, spanioli si englezi, mai putin ultima oara, si tocmai ultima oara asta si-o amintea el cel mai bine, pentru ca tot atunci venise si-un misionar.
Specia asta de misionar avea un zambet galben de tutun, maini scurte, indesate, odgonate, tatuate, paroase, puternice, ingudronate, ceafa acoperita de o chica netesalata, torsul bronzat, fibros, transpirat, biciuit, palmele mari si monturi imense, ochi galbeni, nerabdatori, curiosi, vicleni, pacatosi, si-un miros care nu-i amintea de nimic micutului culegator de perle. Venise cu-a doua barca, incarcata cu butoaie, si cara in spate o ditamai crucea facuta din doi pari batuti in cuie, pe care-o infipsese in pamant chiar in locul de unde incarcau apa. Si-apoi se apropiase de el, ii zambise stramb si-i vorbise pret de jumatate de ora sau cam asa i se parea micutului culegator de perle, pentru ca n-ar fi bagat mana-n foc ca nu-i vorbise mai mult sau, cine stie, mai putin. Si-apoi misionarul asta ii facuse semn spre apa si el se-ntreba "ce vor astia de la mine" si daduse din umeri sau cel putin asa isi amintea ca facuse, si-a ras. Misionarul se incruntase si-l privea destul de urat, i se paruse lui, si la un moment dat chiar se infuriase, se vedea ca-i tremura buzele si mainile si i se inrosisera urechile, semne clare de furie, si-apoi facuse semn unora care incarcau apa cam fara chef si se impingeau pe-acolo unii pe altii in joaca si radeau si se stropeau, si tipase la ei si astia venisera si fara prea multe fasoane l-au luat de maini si de picioare si l-au aruncat in apa cu capul in jos. Apa nu era mare, i-ar fi venit pana la piept dac-ar fi avut chef sa stea in picioare, dar lui cea mai buna idee i se paruse atunci sa stea pe fund si sa-noate din rasputeri spre malul celalalt, pentru ca cine stie ce idee nastrusnica le-ar mai fi trecut prin cap exploratorilor astora atipici. Asa ca iesi pe celalalt mal siroind de apa, si-i siroia apa din par si din barba si-l gadila pe spate si pe burta, si-apoi o raza de soare trecu printr-o picatura de pe mana si-i intra in ochi si el inchise ochii si rase la soare, si cand ii deschise prinse cu coada lor imaginea unui ditamai explorator portughez, spaniol sau englez stracurandu-se c-un ditamai ciomagul prin spatele lui. Si cam atat isi amintea din ultima venire a exploratorilor portughezi, spanioli sau englezi, pentru ca se trezise pe seara pe plaja, langa un sac cu pesmeti rancezi dar divini, cu micutul golf presarat de corali trandafirii gol ca-n palma si c-o durere de cap de ziceai ca mama-mama.
Si-acum, cand isi aducea aminte de ultima venire a exploratorilor spanioli, portughezi sau englezi in micutul golf presarat de corali trandafirii, incet, incet, realiza ca-si gasise punctul fix al istoriei lui, momentul de referinta, cum s-ar spune, punctul pe care putea insira, ca pe o sfoara, cronologic, propria istorie. Era un punct pe care el putea pune acum degetul, fie chiar si ala cu unghia pe jumatate neagra, si putea acum spune "am facut sau am patit asta inainte de a primi ditamai ciomagul in cap" sau, dupa caz, "am facut sau am patit asta dupa ce-am primit ditamai ciomagul in cap", ceea ce e cam acelasi lucru, depinde din ce parte a punctului fix privesti, sau, exagera el, razand, de care parte a ciomagului te situezi.
-Incolo, da, incolo.
Ei vor rade, bucurosi, si se vor apropia de el si-l vor bate prietenosi pe spate, si-aici micutul culegator de perle isi aducea aminte de senzatia pe care-o simtea in coate cand si le apropia unul de altul ca sa se-atinga, si vor vorbi intre ei in limba lor prea putin inteleasa, portugheza, spaniola sau engleza, razand cu dintii lor galbeni si mari. Unul dintre ei se va intoarce la barca si va aduce din ea sacul ala plin cu pesmeti rancezi, cu gust divin, si el ii va primi si nu va gusta din ei decat cand va fi singur, seara, chiar pe plaja, deoarece nu ar vrea ca ei sa creada ca e lacom, si-apoi, mancarea e un ceva intim, nu poti manca atunci cand o sleahta de portughezi, spanioli sau englezi casca gura la tine. Cativa dintre ei se vor urca in barca si vor vasli inapoi spre corabie iar pe ceilalti ii va duce el spre incolo, unde e apa. Apoi vor veni mai multe barci, incarcate cu butoaie si cu un fel de specie de carucioare cu roti mari, si toata lumea va munci sa umple butoaiele cu apa, sa le care inapoi la barci si de-acolo pe corabie si va pluti in aer un vant de caramaderie. Si el va sta deoparte si-i va privi, si va rade impreuna cu ei cand unul va cadea peste altul sau cand un butoi nu prea bine proptit va aluneca de pe specia aia de carucior cu roti mari si-o va lua de nebun la vale sau cand vreun altul dintre ei va cadea in apa si-i va improsca pe toti, lucruri pe care toti le gaseau amuzante si placute si linistitoare, mai ales dupa ce ai stat pe mare o suta de zile, o suta de mii le parea lor. Si dupa ce trebusoara asta era dusa la indeplinire mai ramanea o barca pe plaja c-o mana de portughezi, spanioli sau englezi si un portughez, spaniol sau englez ii spunea ceva c-o mina serioasa si el, chiar daca nu intelegea mai nimic, sau credea ca intelege foarte putin, dadea aprobator din cap, c-o mina la fel de serioasa, si-apoi ii cerea ceva cuie, sigur au, si nu le folosesc si stau aruncate de aiurea undeva pe corabie, mai bine i le dau lui, sau macar vreo cateva. Si portughezul, spaniolul sau englezul cel serios nu intelegea ce vrea, pana cand micutul culegator de perle punea degetul cu unghia aia pe jumatate neagra pe capul unui cui batut in barca si radea, cu gura plina de saliva. Si-atunci ori primea niste cuie, ori nu primea. Si pe seara corabia ridica ancora aia butucanoasa si iesea din micutul golf presarat de corali trandafirii, iar el ramanea pe plaja, pipaind cu nerabdare cuiele, daca primea, si infulecand pesmetii rancezi, cu gust divin, pe care-i primea invariabil. Asta se-ntampla cand veneau exploratorii portughezi, spanioli si englezi, mai putin ultima oara, si tocmai ultima oara asta si-o amintea el cel mai bine, pentru ca tot atunci venise si-un misionar.
Specia asta de misionar avea un zambet galben de tutun, maini scurte, indesate, odgonate, tatuate, paroase, puternice, ingudronate, ceafa acoperita de o chica netesalata, torsul bronzat, fibros, transpirat, biciuit, palmele mari si monturi imense, ochi galbeni, nerabdatori, curiosi, vicleni, pacatosi, si-un miros care nu-i amintea de nimic micutului culegator de perle. Venise cu-a doua barca, incarcata cu butoaie, si cara in spate o ditamai crucea facuta din doi pari batuti in cuie, pe care-o infipsese in pamant chiar in locul de unde incarcau apa. Si-apoi se apropiase de el, ii zambise stramb si-i vorbise pret de jumatate de ora sau cam asa i se parea micutului culegator de perle, pentru ca n-ar fi bagat mana-n foc ca nu-i vorbise mai mult sau, cine stie, mai putin. Si-apoi misionarul asta ii facuse semn spre apa si el se-ntreba "ce vor astia de la mine" si daduse din umeri sau cel putin asa isi amintea ca facuse, si-a ras. Misionarul se incruntase si-l privea destul de urat, i se paruse lui, si la un moment dat chiar se infuriase, se vedea ca-i tremura buzele si mainile si i se inrosisera urechile, semne clare de furie, si-apoi facuse semn unora care incarcau apa cam fara chef si se impingeau pe-acolo unii pe altii in joaca si radeau si se stropeau, si tipase la ei si astia venisera si fara prea multe fasoane l-au luat de maini si de picioare si l-au aruncat in apa cu capul in jos. Apa nu era mare, i-ar fi venit pana la piept dac-ar fi avut chef sa stea in picioare, dar lui cea mai buna idee i se paruse atunci sa stea pe fund si sa-noate din rasputeri spre malul celalalt, pentru ca cine stie ce idee nastrusnica le-ar mai fi trecut prin cap exploratorilor astora atipici. Asa ca iesi pe celalalt mal siroind de apa, si-i siroia apa din par si din barba si-l gadila pe spate si pe burta, si-apoi o raza de soare trecu printr-o picatura de pe mana si-i intra in ochi si el inchise ochii si rase la soare, si cand ii deschise prinse cu coada lor imaginea unui ditamai explorator portughez, spaniol sau englez stracurandu-se c-un ditamai ciomagul prin spatele lui. Si cam atat isi amintea din ultima venire a exploratorilor portughezi, spanioli sau englezi, pentru ca se trezise pe seara pe plaja, langa un sac cu pesmeti rancezi dar divini, cu micutul golf presarat de corali trandafirii gol ca-n palma si c-o durere de cap de ziceai ca mama-mama.
Si-acum, cand isi aducea aminte de ultima venire a exploratorilor spanioli, portughezi sau englezi in micutul golf presarat de corali trandafirii, incet, incet, realiza ca-si gasise punctul fix al istoriei lui, momentul de referinta, cum s-ar spune, punctul pe care putea insira, ca pe o sfoara, cronologic, propria istorie. Era un punct pe care el putea pune acum degetul, fie chiar si ala cu unghia pe jumatate neagra, si putea acum spune "am facut sau am patit asta inainte de a primi ditamai ciomagul in cap" sau, dupa caz, "am facut sau am patit asta dupa ce-am primit ditamai ciomagul in cap", ceea ce e cam acelasi lucru, depinde din ce parte a punctului fix privesti, sau, exagera el, razand, de care parte a ciomagului te situezi.
joi, 17 aprilie 2008
RUTINA (II)
Rutina zilnică, ce părea a fi eternă, nu-l deranja prea mult pe micuţul culegător de perle. Să nu fi făcut aceleaşi lucruri zilnic, asta ar fi fost prea de tot. Trezitul, scărpinatul, mica discuţie cu piroga, alinierea pagăii în axul pirogii, toate veneau natural, firesc, erau parte din trupul şi mintea lui, erau el. Dacă micuţul culegător de perle nu s-ar fi scărpinat la coaie într-o dimineaţă, şi ar fi făcut-o, spre exemplu, seara, sau nu în faţa barăcii ci lângă pirogă, sau dacă ar fi salutat piroga altfel decât cu "bună dimineaţa", să zicem cu "salut, ce mai faceţi, ce vreme superbă, nu?", sau dacă piroga s-ar fi decis într-o zi să nu-i mai răspundă prin gura şi cuvintele sale, atunci micuţul culegător de perle s-ar fi privit pe el însuşi ca pe un intrus, ca pe un alt el, un el care nu ar fi fost el, şi aşa unde-am ajunge? Nu era prost sau limitat, vedea că soarele răsare dinspre încolo şi apune înspre dincolo, şi gândea că aşa o să fie şi mâine, pentru că asta stă în natura lucrurilor, i-o spunea nu cunoaşterea în sine ci experienţa. Vedea că vântul mişcă frunzele copacilor de pe insulă şi făcea raţionamentul corect, dacă n-ar bate vântul frunzele n-ar avea niciun motiv să se dea în spectacol. Vedea cum stropii de ploaie vin de sus şi se duc spre în jos, şi ştia că dacă ar avea o cănuţă, fie ea şi un pic ciobită, şi-ar umple-o cu apă de ploaie sau apă de mare şi-apoi ar întoarce-o cu fundul în sus, aşa încât să nu se mai vadă că-i ciobită, apa de ploaie sau de mare s-ar duce înspre jos, n-ar avea voinţa proprie s-o ia spre în sus, dacă aşa ceva s-ar fi întâmplat vreodată probabil că ar fi fugit speriat şi s-ar fi ascuns în fundul barăcii, printre frunze uscate, plase vechi şi cochilii împuţite.
Îşi privea mâinile şi mai ales unghia aia pe jumătate neagră şi se gândea că are una, două, nouă unghii galbene şi mari şi doar un pic negre la margine, şi una galbenă şi mare şi pe jumătate neagră, şi bineînţeles, asta sare în ochi, ceva-ceva se întâmplase odată şi-odată cu unghia aia, pentru că dacă ai nouă unghii de-un fel şi-una de alt fel înseamnă că te-ai născut cu zece unghii de-un fel, şi nouă au crescut mari şi frumoase iar una a crescut mare şi pe jumătate neagră, n-ar fi mers atât de departe încât s-o numească urâtă. Şi deducea că unghia aia trebuie să aibe o istorie a ei, o istorie la care el a fost martor, pentru că unghia aia e parte din el, şi dacă ceva se-ntâmplase cu ea e clar că acel ceva se-ntâmplase şi cu el, numai că nu-şi aducea aminte, vezi bine, a avut sifilis, şi-a uitat. Ajungând cu raţionamentul aici gândea că dacă ar reuşi să-şi aducă aminte ce-a făcut acum o perioadă de timp ar putea într-un fel stabili un moment aproximativ al istoriei ăleia cu unghia, adică ar putea spune că istoria cu unghia s-a-ntâmplat înainte să se desprindă balamaua de la uşă, spre exemplu. Adică ar face rost de-un moment fix în timp, un moment de referinţă, cum s-ar spune, pe care ar putea înşira, cronologic, propria istorie, a lui, nu a unghiei. Ar fi un punct pe care el ar putea pune degetul, fie chiar şi ăla cu unghia pe jumătate neagră, şi-ar putea spune "am făcut sau am păţit asta înainte de astalaltă" sau, după caz, "am făcut sau am păţit asta după astalaltă", ceea ce e cam acelaşi lucru, depinde din ce parte a punctului fix priveşti.
Şi-apoi se gândea la ce i-ar folosi lui să ştie când s-a procopsit cu unghia aia, care până la urma nu era chiar aşa de rea, era chiar plăcut să ai nouă unghii normale şi-una mai aşa, sau poate, şi-aici aproape că-şi trăgea o palmă peste frunte, poate unghia aia e aia normală şi celelalte nouă au vreo boală ascunsă si parşivă, complotând în secret, de parc-ar putea complota pe faţă, s-o atragă şi pe drăguţa şi cuminţica de unghie normală în acest cerc vicios al anormalităţii. Dar oare unghiile lui vorbesc între ele? De ce n-ar vorbi, dacă-s ale lui, dacă-s parte din el, el vorbeşte cu piroga, unghiile de ce n-ar vorbi între ele, şi dacă vorbesc între ele, de ce n-ar complota? Păi, în primul rând el când vorbeşte cu piroga o face la modul politicos, îşi vede de treaba lui şi nu complotează, ar fi culmea, hai să complotăm cu piroga, facem un drăguţ de complot împotriva cui, împotriva barăcii?
Şi-n al doilea rând el când vorbeşte cu piroga vorbeşte de fapt cu el însuşi, şi-apoi îşi şi răspunde, cum ar fi dacă într-o dimineaţă piroga chiar i-ar răspunde cu vorbele şi pe limba ei de pirogă? Probabil că ar fugi speriat şi s-ar ascunde în fundul barăcii, printre frunze uscate, plase vechi şi cochilii împuţite. Dar dacă atunci când vorbeşte cu piroga de fapt vorbeşte cu el însuşi, unghiile, care-s parte din el, de ce n-ar vorbi şi ele cu ele însele, adică una cu alta? Păi unghiile-s diferite, uite, asta e mai mare, asta are o dungă alburie, asta-i cea mai mică, asta chiar e pe jumătate neagră, oare cum m-am procopsit eu cu o unghie pe jumătate neagră? Şi-apoi, la mâna astalaltă, iar sunt altfel, şi dacă stă şi se gândeşte bine, unghia cea mai mare de la o mână seamănă al naibii de mult cu unghia cea mai mare de la cealaltă mână. Şi toate la fel, în afară de una, de fapt în afară de două, pentru că fiecare unghie de la o mână are o corespondentă a ei la cealaltă mână, dar aia neagră n-are, pentru că nu seamănă nici la culoare, nici la formă, aia neagră-i mai încovoiată. Şi-atunci unghiile vorbesc fiecare cu perechea ei şi complotează? Şi-aia neagră e luată în râs de corespondenta ei ne-neagră, se hotărâse că toate-s normale sau niciuna nu-i anormală, nu ştia de ce dar parcă e mai bine aşa, mai prudent, cu toate comploturile astea răsărind de te miri unde.
Şi-apoi, părul? Firele vorbesc între ele, adică alea încâlcite şi lungi şi rare din cap sigur vorbesc între ele, dar vorbesc ele oare şi cu cele mai mici, mai creţe şi mai negre din alte părţi? Când îşi trece mâna prin cap, firele de pe el vorbesc cu cele de pe mână când se-ating? "Ce mai faceţi, dar de când nu ne-am mai văzut, ce vreme frumoasă, nu? Cum se mai simte mama dumneavoastră?" şi-aici îl bufnea râsul, cum ar fi ca firele de pe burtă să vorbească cu cele de pe cap numai când se întâlnesc? Şi-ncerca să-şi lipească coatele unul de altul, o fi trecut o grămadă de vreme de când nu s-au mai văzut. Şi realiza că multe părţi ale corpului său nu s-au întâlnit niciodată cu alte părţi ale corpului său, cotul nu s-a întâlnit niciodată cu spaţiul dintre umeri, iar limba nici-atât. În schimb limba sa-ntâlnit destul de frecvent cu cerul gurii, şi chiar au o relaţie bine stabilită, pe când cotul nu, şi nici nu crede c-o va face vreodată. Şi-aici iar râdea şi încerca să-şi bage cotul în gură şi nu reuşea, şi râdea până îi dădeau lacrimile şi-şi aducea aminte de pirogă şi de comploturile ei şi iar râdea, şi-şi vorbea singur, felicitându-se că-şi făcuse un cuibuşor confortabil aici, în insulă, dacă ar vrea ar putea să se bată prieteneşte cu palma pe spate.
Şi-apoi, mai era şi scoica.
Şi-apoi, mai era şi scoica.
VENIREA (I)
Venirea lui octombrie l-a făcut să se-nfioare pe micuţul culegător de perle. Octombrie veni ca o pală de vânt din senin, ca un cal nestrunit, ca un ghiveci de flori scăpat pe podea, ca o veste proastă la o înmormântare, ca o noapte senină şi înstelată când tot ce vrei e să stai în ploaie, să te ghemuieşti în întuneric şi să plângi, tremurând de frig. Uşa barăcii lui încă atârna prinsă doar în balamaua de sus şi, culmea, n-avea pic de cuie, iar vremurile în care exploratori spanioli, portughezi şi englezi aruncau voioşi ancora în micuţul golf presărat de corali trandafirii trecuseră de mult. Ah, exploratorii spanioli, portughezi şi englezi, cu zâmbetele lor galbene de tutun, cu mâinile lor scurte, îndesate, odgonate, tatuate, păroase, puternice, îngudronate, cu cefele acoperite de chici neţesălate, cu torsurile lor bronzate, fibroase, transpirate, biciuite, cu palmele mari şi monturi imense, cu ochii lor galbeni, nerăbdători, curioşi, vicleni, păcătoşi, cu mirosul lor care nu-i amintea de nimic micuşului culegător de perle. De sute de ani nu-şi mai aruncaseră exploratorii spanioli, portughezi şi englezi ancorele butucănoase în micuţul golf, de sute de ani nu mai gustase micuţul culegător de perle din râncezii pesmeţi spanioli, portughezi sau englezi, râncezi-râncezi, dar lui, care nu cunoştea alt gust decât al scoicilor şi peştilor, i se păreau divini, de sute de ori mai buni decât scoicile şi peştii, de sute de ani nu mai tresărea noaptea la auzul vreunui clopot de cart spaniol, portughez sau englez, de sute de mii de ani i se părea. Când veni octombrie în acel an şi în acea dimineaţă, micuţul culegător de perle ieşi ca de obicei din coliba baracă, sau baraca colibă, se scărpină la testicule, îşi îndreptă spinarea vărgată de patul din frunze late, îşi şterse nasul astupându-şi o nară cu un deget a cărui unghie era pe jumătate neagră şi suflând puternic prin cealaltă, se scărpină în cap şi-apoi din nou la testicule, şi zise:
-Acu' să te ţii.
Merse spre plajă, unde îl aştepta, de sute de ani, de sute de mii îi părea lui, în fiecare dimineaţă, exceptând perioada în care a avut sifilis, luat de la un explorator spaniol, portughez sau englez, nici el nu mai ştia, buna si bătrâna pirogă canoe, sau, fie vorba între noi, canoea pirogă.
-Bună dimineaţa, buna şi bătrâna pirogă canoe.
-Bună dimineaţa, micuţule culegător de perle, îşi răspunse el singur, ca în fiecare bună dimineaţă, de sute de ani, exceptând perioada în care avusese sifilis şi nu ieşise din baraca colibă.
Marea era furioasă în acea zi, prieteni, dar micuţului culegător de perle nu-i păsa. Marea era furioasă în fiecare zi de sute de ani, putea jura cu mâna pe inima, exceptând, fireşte, perioada în care a avut sifilis, pentru acea perioadă n-ar fi jurat chiar cu mâna pe inimă, dar era destul de sigur că şi atunci, chiar şi atunci, marea era furioasă, poate chiar mai furioasă ca în orice altă zi, în niciun caz mai calmă. Să zicem că era îndeajuns de sigur să jure, dar nu cu mâna pe inimă. Ceea ce nu-i puţin, mai ales pentru un micuţ culegător de perle izolat pe o insulă polineziană de sute de ani, de sute de mii îi părea lui. Aşa că e de înţeles de ce nu-i păsa că marea e furioasă în acea zi, n-ar fi dat pe gândul ăsta nici măcar o jumătate de cănuţă de nisip grunjos, asta dacă ar fi posedat vreodată vreo nenorocită de cănuţă, fie ea şi un pic ciobită sau fără toartă. Nisip grunjos avea căcălău.
Nori negri şi aspri la pipăit începeau să se adune în acea primă dimineaţă de octombrie şi micuţul culegător de perle îşi spuse în gând, exact ca în orice dimineaţă, exceptând, bineînţeles, dimineţile unei anume perioade pe care o voi aminti doar în trecere de-acum încolo, că azi e ziua cea mare, ziua pe care o aşteapta de sute de ani, sute de mii îi păreau, ziua în care va culege scoica şi, implicit, perla, pe care-o căuta de sute de ani, sute de mii îi păreau. O perla magnifică, perfect sferică, mare cât un pumn, în învelişul căreia sălăşluiau sute şi sute de mii de răsărituri şi apusuri, irizaţii de lumină şi culoare, sclipituri de roz şi azur, izvoraşe de izbucuri, lăcrămioare de frezii, frezii încrustate de lapislazuli, cârcei de lujere, stamine de orhidee, mărgărite înșiruite şi ineluşe învârtecuşe, cerceluşi de alabastru, mirmidoni de mirmidoni de mirmidoni, mititei înfășeței ca niște lei paralei, curcubee de granit, omuşori de mierle, ce mai încoace şi-n colo, era o perlă prima-ntâi, a mai dintre perle, nu e două, o perlă care trăia-ntr-o scoică monstru, o matahală ante-diluvială cât casa, un gigant între pitici, un baobab printre lalele, o caracatiţă între stele de mare, un deget mare de la mâna unui căpcăun printre sute de degete mici de la picioarele unor fecioare, un munte lângă o plajă de nisip grunjos, uite, chiar ca asta pe care stă micuţul culegător de perle, şi chiar iată-l împingându-şi piroga în mare plecând în căutarea ei.
Micuţul culegător de perle trăgea curajos la pagaie, înfruntând placid valurile mari şi negre. Acum, dacă făcea asta în fiecare zi, de sute de ani, sute de mii îi păreau, exceptând, evident, perioada în care a avut sifilis, nu ştiu dacă este potrivit să spun că trăgea curajos la pagaie, înfruntând, pentru că dacă de sute de ani te trezeşti de dimineaţă, te scarpini la coaie şi-apoi o tai pe marea furioasă cu piroga în căutarea monstrului marin care era scoica aia, toate astea zilnic, în afară de o anumită perioadă în care ai sifilis, atunci asta se numeşte că te-ai călit şi nu mai e nevoie să fii curajos sau să înfrunţi ceva, cum s-ar spune ţi-a intrat în obişnuinţă, e deja o rutină, şi în rutină eu nu găsesc că mai e loc şi de curaj. Poate în primele dăţi când micuţul culegător de perle s-a avântat, şi cred că spun bine că s-a avântat, în mare cu micuţa lui pirogă şi micuţa lui pagaie, poate atunci, da, a avut nevoie să tragă curajos la pagaie şi să înfrunte valurile negre, dar micuţul culegător de perle nu-şi mai aduce aminte, la fel cum nu-şi mai aduce aminte naţionalitatea exploratorului care i-a dat sifilis, pentru că, se ştie, sifilisu-i ciumă pentru om.
Sute de stropi reci îl stropeau, da, îl stropeau, ca nişte perle mici şi ude, şi din când în când micuţul culegător de perle îşi ştergea faţa cu o cârpă lăsată în pirogă special pentru o astfel de îndeletnicire. Înainte să se aplece spre prova pentru a lua cârpa micuţul culegător de perle aşeza ordonat pagaia în stânga sa, în dreptul şoldului, aliniată frumos în axul pirogii, iar după ce se ştergea pe faţă împăturea tacticos cârpa şi se apleca din nou spre prova pentru a o pune la loc, la locul ei de sute de ani. În tot acest timp piroga înainta transversal pe valuri în virtutea inerţiei, până în momentul în care lua din nou pagaia, nu înainte să o alinieze, pentru câteva momente, din nou la axul pirogii, vezi bine, marea nu-i cărare şi valurile te zdruncină serios, asta ştie oricine, şi-apoi începea din nou să vâslească voiniceşte.
-Acu' să te ţii.
Merse spre plajă, unde îl aştepta, de sute de ani, de sute de mii îi părea lui, în fiecare dimineaţă, exceptând perioada în care a avut sifilis, luat de la un explorator spaniol, portughez sau englez, nici el nu mai ştia, buna si bătrâna pirogă canoe, sau, fie vorba între noi, canoea pirogă.
-Bună dimineaţa, buna şi bătrâna pirogă canoe.
-Bună dimineaţa, micuţule culegător de perle, îşi răspunse el singur, ca în fiecare bună dimineaţă, de sute de ani, exceptând perioada în care avusese sifilis şi nu ieşise din baraca colibă.
Marea era furioasă în acea zi, prieteni, dar micuţului culegător de perle nu-i păsa. Marea era furioasă în fiecare zi de sute de ani, putea jura cu mâna pe inima, exceptând, fireşte, perioada în care a avut sifilis, pentru acea perioadă n-ar fi jurat chiar cu mâna pe inimă, dar era destul de sigur că şi atunci, chiar şi atunci, marea era furioasă, poate chiar mai furioasă ca în orice altă zi, în niciun caz mai calmă. Să zicem că era îndeajuns de sigur să jure, dar nu cu mâna pe inimă. Ceea ce nu-i puţin, mai ales pentru un micuţ culegător de perle izolat pe o insulă polineziană de sute de ani, de sute de mii îi părea lui. Aşa că e de înţeles de ce nu-i păsa că marea e furioasă în acea zi, n-ar fi dat pe gândul ăsta nici măcar o jumătate de cănuţă de nisip grunjos, asta dacă ar fi posedat vreodată vreo nenorocită de cănuţă, fie ea şi un pic ciobită sau fără toartă. Nisip grunjos avea căcălău.
Nori negri şi aspri la pipăit începeau să se adune în acea primă dimineaţă de octombrie şi micuţul culegător de perle îşi spuse în gând, exact ca în orice dimineaţă, exceptând, bineînţeles, dimineţile unei anume perioade pe care o voi aminti doar în trecere de-acum încolo, că azi e ziua cea mare, ziua pe care o aşteapta de sute de ani, sute de mii îi păreau, ziua în care va culege scoica şi, implicit, perla, pe care-o căuta de sute de ani, sute de mii îi păreau. O perla magnifică, perfect sferică, mare cât un pumn, în învelişul căreia sălăşluiau sute şi sute de mii de răsărituri şi apusuri, irizaţii de lumină şi culoare, sclipituri de roz şi azur, izvoraşe de izbucuri, lăcrămioare de frezii, frezii încrustate de lapislazuli, cârcei de lujere, stamine de orhidee, mărgărite înșiruite şi ineluşe învârtecuşe, cerceluşi de alabastru, mirmidoni de mirmidoni de mirmidoni, mititei înfășeței ca niște lei paralei, curcubee de granit, omuşori de mierle, ce mai încoace şi-n colo, era o perlă prima-ntâi, a mai dintre perle, nu e două, o perlă care trăia-ntr-o scoică monstru, o matahală ante-diluvială cât casa, un gigant între pitici, un baobab printre lalele, o caracatiţă între stele de mare, un deget mare de la mâna unui căpcăun printre sute de degete mici de la picioarele unor fecioare, un munte lângă o plajă de nisip grunjos, uite, chiar ca asta pe care stă micuţul culegător de perle, şi chiar iată-l împingându-şi piroga în mare plecând în căutarea ei.
Micuţul culegător de perle trăgea curajos la pagaie, înfruntând placid valurile mari şi negre. Acum, dacă făcea asta în fiecare zi, de sute de ani, sute de mii îi păreau, exceptând, evident, perioada în care a avut sifilis, nu ştiu dacă este potrivit să spun că trăgea curajos la pagaie, înfruntând, pentru că dacă de sute de ani te trezeşti de dimineaţă, te scarpini la coaie şi-apoi o tai pe marea furioasă cu piroga în căutarea monstrului marin care era scoica aia, toate astea zilnic, în afară de o anumită perioadă în care ai sifilis, atunci asta se numeşte că te-ai călit şi nu mai e nevoie să fii curajos sau să înfrunţi ceva, cum s-ar spune ţi-a intrat în obişnuinţă, e deja o rutină, şi în rutină eu nu găsesc că mai e loc şi de curaj. Poate în primele dăţi când micuţul culegător de perle s-a avântat, şi cred că spun bine că s-a avântat, în mare cu micuţa lui pirogă şi micuţa lui pagaie, poate atunci, da, a avut nevoie să tragă curajos la pagaie şi să înfrunte valurile negre, dar micuţul culegător de perle nu-şi mai aduce aminte, la fel cum nu-şi mai aduce aminte naţionalitatea exploratorului care i-a dat sifilis, pentru că, se ştie, sifilisu-i ciumă pentru om.
Sute de stropi reci îl stropeau, da, îl stropeau, ca nişte perle mici şi ude, şi din când în când micuţul culegător de perle îşi ştergea faţa cu o cârpă lăsată în pirogă special pentru o astfel de îndeletnicire. Înainte să se aplece spre prova pentru a lua cârpa micuţul culegător de perle aşeza ordonat pagaia în stânga sa, în dreptul şoldului, aliniată frumos în axul pirogii, iar după ce se ştergea pe faţă împăturea tacticos cârpa şi se apleca din nou spre prova pentru a o pune la loc, la locul ei de sute de ani. În tot acest timp piroga înainta transversal pe valuri în virtutea inerţiei, până în momentul în care lua din nou pagaia, nu înainte să o alinieze, pentru câteva momente, din nou la axul pirogii, vezi bine, marea nu-i cărare şi valurile te zdruncină serios, asta ştie oricine, şi-apoi începea din nou să vâslească voiniceşte.
marți, 15 aprilie 2008
CATS&ZOMBIES
Am creat acest blog deoarece mie mi-e frică de zombie şi lui Tuşat de puii de gaină. Eu l-am creat, folosind adresa de mail a lu' Tuşat, deoarece nu ştiu care era problema cu a mea, se pare că mai aveam un blog de care nu ştiam da' s-a rezolvat, nu mai am. Apoi, folosind puterile conferite de contul lui, m-am invitat pe mine însumi să particip la festin. Şi chiar am reusit, dovadă că scriu.
Nu ştiu despre pisicile sau puii de găina ai lui Tuşat da' pe mine zombie mă bagă serios în sperieţi, adică urât de tot. Chiar am şi vise cu zombie, ceea ce nu este niciodată foarte plăcut.
Nu ştiu despre pisicile sau puii de găina ai lui Tuşat da' pe mine zombie mă bagă serios în sperieţi, adică urât de tot. Chiar am şi vise cu zombie, ceea ce nu este niciodată foarte plăcut.
A, şi NanE e P.R.-ul meu, lucru pentru care îi mulţumesc oficial.
A, şi Anne e sor-mea, lucru pentru care îi mulţumesc oficial.
Din cauză că nu au făcut mai nimica NanE şi Anne nu mai e.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)