vineri, 6 martie 2009

Leapsa sora 13

Axl si'a luat si el singurel leapsa de la mine de pe blog.
Dar a zis ca cica el nu posteaza asa ceva la el:
frate-miu: super, distractie!
anne: ce tare ie coperta ta!
frate-miu: da, si mie imi place
anne: aproape la fel de tare ac a mea!
frate-miu: da da
anne: pune'o pe blog
frate-miu: nu pune eu pe blog la mne asa ceva
frate-miu: pune-o tu la tine
anne: vrei s'o pun io la tine pe blog?
frate-miu: asta e trewaba ta, eu n-o pun
anne: la mine? nu se poate, trebuie sa l tine
anne: bine, pun io la tine, sa scriu si io ceva acolo, sa simt ca am contribuit
frate-miu: mdea
anne: asta a fost ironica, o simt
frate-miu: da da

Asadar, voila:



duminică, 1 martie 2009

duminică, 15 februarie 2009

NECA (XVI)

Neca eos omnes. Deus suos agnoscet.

ănâncă bine, Ponce, -n seara asta, la noapte avem treabă. Şi Ponce nu prea avea chef de treabă în schimb mâncă bine. Ospăţul luă sfârşit, şi de Vega parcă ar fi vrut să spună ceva, parcă să anunţe ceva, avea o privire nedumerită, de parc-ar fi contemplat toată nedreptatea din lume, cum stătea acolo în pragul uşii, nehotărât dacă să îndrăznească sau nu să-ntrebe ce-avea pe suflet, şi se vedea de la o poştă că are ceva pe suflet, o bănuială nerostită, mai ales că incepuse să pută tot a urină, dar ieşi fără să zică nimic. De Guzman mai sorbi o cupă de vin, aşa făcea mereu, rămânea câteva clipe singur în sala mare, parcă contemplându-şi măreţia, iată, el a dat acest ospăţ şi tot ce-l înconjoară al lui e şi nu al altuia, de fapt De Guzman era un bătrânel de treabă, genul bătrâneilor cumsecade care dacă n-ar fi fost oarecum împovărat de gradu-i şi funcţia-i ar fi fost un foarte bun partener de zaruri ultimul grăjdar janghinos de la curtea-i, dar mai avea momente de-astea de slăbiciune auto-contemplativă pe care nu i le reproşau decât duşmanii rari pe care-i avea inevitabil, căci lumea de la castel îl iubea, exceptându-l poate pe grăjdarul de mai sus care ura pe toată lumea, nu numai pe el. Ponce se retrăsese timid în vastele-i apartamente compuse dintr-o cămăruţă din turn, aşa că De Guzman trebui să urce vreo 200 de trepte până s-ajungă la uşă şi să bată în ea imprimând bătăii un aer, zicea el, cât mai fioros. Ponce nu dormea, se auto-contempla şi el în felul lui, ca să zic aşa, aşa că sări din pat şi deschise precipitat uşa, mulţumindu-i în gând seniorului pentru delicateţea de a nu intra fără să se anunţe în prealabil.

Hai puţă, ţi-am zis că avem treabă. Şi puţă îl urmă pe scări şi coridare înguste, întotdeauna castelele de soiul ăsta au scări şi coridoare înguste, din diferite temeiuri, şi mai ales întunecoase, aşa că înaintau păşit, pe un întuneric aproape complet, pentru că nimănui nu-i dăduse prin cap să ia o torţă, aşa că Ponce fu trimis repejor-repejor să aducă una din sala mare, unde ardeau neîntrerupt, asta pentru că nu le stingea nimeni, ceea ce putea fi un mare risc de incendiu, ceea ce se şi întâmplase de câteva ori dar nu se învăţau minte. De Guzman îl aşteptă în întuneric, gândindu-se la cine ştie ce, sprijinindu-se de-un perete jilav ceea ce era o neghiobie din parte lui, mai ales c-avea şi-un început de gută, ceea ce nu doresc nimănui. Şi când ăsta veni cu torţa i-o luă din mână şi-l conduse pe alte scări şi coridoare înguste dar nu chiar aşa de întunecoase şi-l conduse, şi-l conduse până când lui Ponce îi trecu, nu se ştie de ce, prin minte că ăsta vrea să-l înece sau ceva asemănător, şi spatele lui De Guzman prea puţin luminat de torţa aia, care nu era chiar cea mai de soi torţă din regiune, părea spatele unui uriaş pus pe rele, şi pereţii ăia jilavi şi roşi de timp păreau pătaţi de forme ce-aducea cu tigve şi cranii şi alte grozăvii, şi paşii lor sunau aşa sinistru şi mai sinistru sunau paşii şobolanilor care mişunau pe-acolo tocmai prin colţurile mai întunecate, neatinse de lumina pâlpâitoare a torţei care părea că mai are un pic şi-şi dă duhul şi acuma-acuma se stinge şi îi lasă în întuneric şi De Guzman se va transforma într-un leopard sau ceva de genul ăsta şi-l va mânca de viu, asta până îţi va da duhul, dar nu se întâmplă nimic în afară de faptul că ajunseră acolo unde mergeau, ceea ce era o cameră mai mult lată decât lungă şi după ce intrară De Guzman închise grijuliu uşa c-un ditamai zăvorul ruginit şi-apoi aprinse vreo patru torţe noi cocoţate pe pereţi aşa că Ponce putu să-şi facă o idee despre cam cum arăta camera asta, şi nu arăta bine deloc, mai ales că puţea şi peste tot erau cuţite şi cuţitaşe şi satâre şi săbii şi-ntr-un colţ stătea rezemată ditamai halebarda iar pe masa din mijloc era un individ despuiat şi c-un aspect de mort cam de trei zile, c-o mână atârnând şi cu un ditamai şobolanul rozându-i un deget de la picior. Pe Ponce îl cam apucaseră pandaliile şi-ncepuse să tremure ca apucatul şi simţea o mare nevoie să-şi uşureze băşica udului ceea ce aproape că şi făcu dar numai câteva picături.


De Guzman se aşeză oftând pe-un scaun bombănind ceva de genul că nu mai e tânăr cum era şi că Ponce ar face bine să termine cu tremuratul şi cu faţa aia de speriat şi să ia piatra aia de-acolo şi să înceapă binişor să ascută uite chiar cuţitoiul ăsta cu mâner de fildeş, nici nu ştii tu cât costă o sculă de-asta, care dacă o foloseşti în mod frecvent nu face doi bani, chiar dacă-i oţel d-ăla cică de tip nou, parcă oţelul d-ăla vechi n-ar fi la fel de bun, ba poate chiar mai bun, dacă-l întreabă careva pe el, garantează. Bineînţeles că Ponce n-avea niciun chef să ascută tocmai cuţitoiul ăla cu care puteai să-njunghii şi-un bou dacă aveai chef, mai ales că bănuia cam la ce-i trebuie lui cuţitoiul, adică să-l înjunghie tocmai pe el, când i-o fi lumea mai dragă. Carevasăzică, gândea Ponce, tocmai în bârlogul lui Barbă-Albastră am nimerit, cum oi ieşi din asta nici dracu' nu ştie, naiba să-l ia. Aşa că se-apucă să ascută cuţitoiul cam fără tragere de inimă şi făcând el treaba asta plicticoasă se mai linişti un pic, dar când îl văzu pe De Guzman că se ridică şi apucă un cuţitoi mai mic şi se-apucă să taie linii şi făşii din pielea de pe pieptul răposatului parcă mai scăpă câţiva stropi pe el. Apoi De Guzman luă cuţitoiul din mâna tremurândă a lui Ponce şi-i ceru un ciocănel care era tocmai în partea alalantă şi după ce avu şi ciocănelul începu să spargă cu amândouă coastele expuse la vedere ale ăluia de pe masă care nu zicea nici pâs. Trebuşoara asta fu cam mult pentru Ponce aşa că se apucă să dea pe-afară aripile-alea de potârniche care-acum aveau o culoare suspectă roz-movie, ceea ce îl intrigă oarecum, una la mână că aveau culoarea aia suspectă şi a doua la mână că nu-şi aducea aminte să mai fi vomat vreodată până acum, ceea ce era, cum ar veni, o experienţă nouă din punctul ăsta de vedere. Abia atunci De Guzman îi aruncă o privire şi văzându-l atât de vai de mama lui îl luă oarecum deoparte şi-i povesti ce şi cum, că el nu face treabă de mântuială aici, e cu un scop ştiinţific toată daravela, scrie un tratat de interiorul omului, adică ce are omul înauntru, bine că învăţaţii mai ştiu aşa cam ce se petrece înăuntrul unui om, da' vag, şi el o să fie primul care o sa scrie toată chestia asta organizat şi pe domenii, cum ar veni picioarele şi mâinile, stomacul, pieptul şi capul, şi uite, nu ştie exact unde să încadreze fundul şi părţile, mă scuzaţi, ruşinoase, pentru că la stomac nu intră, da' astea până la urmă-s amănunte care mai mult ne încurcă acum, principalul e să-l deschidem cum trebuie pe nenea ăsta de-aici, şi pe alţii care vor mai veni, pentru că nu ştiu exact care-i treaba da' se pare că indivizii ăştia de soi prost, toţi sunt ţărani, apropo, se-mput imediat şi nu mai poţi face o treabă ca lumea c-un stomac care se umflă şi-apoi răbufneşte şi te-mproaşcă şi de la 5 metri distanţă, pentru că tu Ponce se pare că ai marele favor de a mă ajuta pe mine în munca asta de pionerat, şi nu te strâmba aşa că nu-i mai rău ca la război, să vezi acolo maţe pe-afară şi ochi sparţi şi picioare tăiate, şi oameni care urlă şi cai care mor, nu ca aici cu nea caisă ăsta care stă liniştit şi nu zice nimic, e-o plăcere să lucrezi cu el, mai ales că nu-i mort de mult. Numai să nu spui nimic la nimeni niciodată că acuma ne arde pe rug pe-amândoi şi asta n-o să fie prea plăcut, îţi zic eu.


Şi Ponce-şi mai reveni un picuţel, aflând că toată treaba-i ştiinţifică şi că n-o să-l taie nimeni în noaptea asta şi va trăi să mai vadă cerul şi să mănânce aripi de potârniche şi de-acum încolo, şi chiar se-nveseli un picuţel, când îşi aduse aminte că-i trecuse prin cap gândul că De Guzman e Barbă-Albastră, şi chiar îi spuse gândul ăsta al lui care în schimb nu-l înveseli pe De Guzman care-i spuse că e un nătărău şi-acuma ţine bine de cuţitul ăsta în timp ce eu lovesc cu ciocănelu' ca să desprindem cum trebuie coasta asta a dracului, se ţine tare, parcă n-ar şti că odată ajunsă pe mâna mea n-are scăpare, în războiul ăl mare mi se spunea Zdrobitorul de Coaste, ce mai dea isprăvi am făcut eu cu tac-tu pe-atunci, lui i se spunea Vânătorul de Virgine. Şi se apucară amândoi să taie şi să spargă şi iar să taie şi iar să spargă până când De Guzman, c-o manevră dibace despărţi coastele-alea de osul pieptului şi toate chestiile-alea dinauntru li se dezvăluiră în toată splendoarea lor sângerie.
Uite puţă, asta-i inima omului.

miercuri, 21 ianuarie 2009

vineri, 16 ianuarie 2009

Mic ghid turistic (II)

Azi surprindem grotescul si exoticul in Cartierul Balta Alba la Ilioara, Bucuresti. Si Alecsandri a scris despre ea, nu asta, alta... da' oricum, trebuie sa-nsemne ceva.




miercuri, 14 ianuarie 2009

TOT (XV)


ot felul de artişti se perindau prin încăpătorul castel al Calatravei, lui de Guzman îi plăcea să se-nconjoare de esteţi, pictori, cântători din ceteră sau chiar gură, astrologi, sculptori, care erau priviţi cam chiorâş şi erau chiar bănuiţi de diverse şi mărunte furtişaguri, actori, miniaturişti celebri, şi-odată apăruse chiar şi-un necromant care-avea un miros dubios, lumea zicea că de la părul de cămilă cu care-şi împodobise mantaua. Mişunau pe coridoare, cu eşarfe-nfăşurate-n jurul gâtului, cu pantaloni fistichii, cu şoşoni atât de lungi şi de-ncârligaţi că trebuia să le prindă vârfurile cu sfoară colorată pe care-o legau sub genunchi şi unul, Doamne iartă-mă, 'i-avea atât de lungi că trebuise să-i lege de cingătoare, şi Ponce se împleticea, vezi bine, printre toţi artiştii ăia şi printre picioarele, şoşonii şi sforile alea şi nu de puţine ori ăia chiar se împleticeau unii de alţii şi-şi încurcau reciproc încălţările şi sforile, şi-ăilanţi râdeau de se prăpădeau, asta până li se-ntâmpla chiar lor pocinogul şi nu le mai ardea de râs, erau chiar foarte indignaţi că ăilanţi o fac, adică, cum ar veni, îi atingea în amorul propriu când era vorba de ei. Pe Ponce îl cam scoteau din sărite, mai ales că toţi ăia, mulţi cu descendenţe neclare sau mai de rând sau chiar deloc, îl tratau cam de sus, vezi Doamne, puştiule, mai ai până s-ajungi la nivelul nasului nostru care nas momentan e foarte sus, de-aia ne şi tot invită de Guzman la castel, aşa că Ponce îi cam ura, le mai scuipa uneori în pocale sau le înnoda şireturile pe sub masă, când ăia erau beţi morţi, şi odată chiar îşi uşurase băşica udului pe-o tunică uitată pe-un jilţ, tunică care până la urmă se dovedise a fi a nevinovatului de Lope de Vega da' las' că şi ăsta şi-o merita din plin la câte capace îi dădea când nu nimerea ţinta sau nu se întindea destul de mult ca să obţină o fandare, cum s-ar zice, perfectă.

Îl şi necăjeau destul de serios uneori, mai ales unul care-avea boala ca atunci când se-mbăta, şi-n anturajul lui de Guzman asta era la ordinea zilei, să-l cheme pe Ponce şi să-l ia pe genunchi şi să-l pună să-i zică poezii, una la mână că Ponce habar n-avea de vreo poezie şi de cele mai multe ori inventa câte una ca să scape, zbătându-se serios fiindcă nenea ăla îl ţinea strâns, râzând ca voievozii şi stropindu-l cu salivă, şi a doua la mână că-l bănuia a fi sodomit. Odată chiar se pusese la trântă cu el şi toţi care erau pe-acolo aplaudau într-o manieră destul de dubioasă, şi aclamau, şi strigau, şi parcă intrase strechea-n ei, şi arătau toţi ca nişte capre, şi chiar de Guzman, cum ar veni, părintele lui spiritual, striga în gura mare "arde-l pe prichindel!", prichindelul în cazul de faţă fiind chiar Ponce care, momentan, încerca disperat să-şi elibereze gâtul din strânsoarea ca de menghină a sodomitului, care râdea mai tare decât toţi şi-i curgeau balele pe ceafa lui Ponce care simţea că nu mai rezistă mult şi în clipa aia se comportase ca un fătălău şi izbucnise într-un plâns fantastic. Sodomitul îl mai necăjise un pic, apoi îl strânsese în braţe, îl ridicase în aer şi-l învârtise de câteva ori iar Ponce simţea că-l ia cu leşin, şi-apoi îi dăduse drumul pe duşumea şi se aşezase cu toată greutatea pe trupul lui, râzând ca un dobitoc, iar Ponce simţea că-l împunge un mâner de pumnal în coaste, numai că ăla n-avea niciun pumnal la el. Şi când a reuşit să fugă de-acolo nu s-a oprit decât la grajduri care, fireşte, erau zăvorâte peste noapte.

A doua zi lumea se comportase ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat şi din punctul lor de vedere chiar nu se-ntâmplase nimic, numai că Ponce era tot o apă, şi-i bătea inima nebuneşte când intrase-n sala mare, la masa de seară. De Guzman îi spusese "Mănâncă bine, Ponce, -n seara asta, la noapte avem treabă." Şi Ponce mâncase bine, cum o făcea de obicei, o fiertură de ovăz cu miere şi vreo cinci aripi de potârniche, şi stătuse toată masa cu capu-n jos şi nu scosese un cuvinţel toată seara şi nu se atinsese de vin, măcar că pocalul îi stătea plin în faţă şi ăilanţi beau şi mâncau şi povesteau şi râdeau ca de obicei şi sodomitul ăla băga bucăţi mari de mistreţ în gură şi-avea buzele şi mustăţile şi barba pline de unsoare, iar altul încerca din răsputeri să ţină-n echilibru pe vârful nasului o chiftea, iar altul îi tot povestea vecinului nu ştiu ce şi-ăsta avea un aer tare plictisit şi nefericit, iar alţi doi se luaseră la trântă în glumă şi până la urmă ajunseseră să se ia la bătaie în toată legea, iar altul încerca să-i bage unui ogar o prepeliţă întreagă pe gât iar ogarul ăla se cam zbătea dar se vedea pe faţa lui că-i şi place, iar de Guzman stătea cu un aer mulţumit în capul mesei şi prezida această plăcută adunare, iar Lope de Vega îşi mirosea circumspect o pulpană a tunicii.

Concurs Ponce. Etapa 2.

Adultii raspund provocarii cam asa:
Suzi

Sora13



Lumi

Ioana

Carmina

Axl
Andreea



Alina


Adrian





Crezi că poţi face mai bine? Trimite ilustraţia TA pentru Castillo (XIV)la adresa de mail pisicisizombie@yahoo.com şi intră în concurs!

vineri, 9 ianuarie 2009

Concurs, mare concurs. Etapa 1

Ponce loveşte adânc la talent. Concursul Castillo (XIV) nu ţine cont de chestii. Copiii din clasa I B, Şcoala generală Sf. Andrei, Mangalia se manifestă:


Rareş

Andrei
Ana
Vlad

Ştefan
Costin

Robert



Cătălina
Oana



Alex



Ruxandra


Crezi că poţi face mai bine? Trimite ilustraţia TA pentru Castillo (XIV) la adresa de mail pisicisizombie@yahoo.com şi intră în concurs!

miercuri, 7 ianuarie 2009

Mic ghid turistic ( I )

Recomandarea zilei: Saligny (inginer constructor, inventator, pedagog si comuna cu popas) Cod Postal 907203, a nu se confunda cu satul Saligny din departamentul Yonne, Franţa, cu satul Saligny din Vendee, tot Franta, cu Saligny-le-Vif, comună franceză în Cher sau cu Saligny-sur-Roudon, comună franceză în departamentul Allier.



luni, 5 ianuarie 2009

CASTILLO (XIV)




astillo de Calatrava la Nueva, sau cum s-ar spune pe spanioloeasca de rând, Castelul Noii Calatrave, stătea ţanţoş ridicat pe-o coamă de deal auriu fix undeva în stânga Castilliei. Ponce ştia de la de Guzman cum că Calatrava ar fi însemnat fortăreaţa lui Rabah şi-acum, când se împleticea printre bănci de piatră, câini de casă şi halebarde lăsate aiurea pe holuri, încercând cu greu s-ajungă-n turnul de sud, şi când zic împleticea zic împleticea, vezi bine, descoperise vinul, se-ntreba oare ce vrea să-nsemne, adică să zică Rabah. Îl cam mâna dorul de dealuri şi de hălăduială, şi de când ajunsese mare paj nu prea ieşise din castel.



Carevasăzică nu prea e mare scofală păjuiala asta, Ponce ajunsese cu inima stânsă şi cu cuvintele tatălui încă întipărite bine în cap, "Puţă, acolo vezi că nu merge vrăjeala care-o faci aici, caşti ochii şi urechile şi-ţi vezi de treabă, numele de Leon încă înseamnă ceva, poate mă faci să mă sui pe cal şi să vin încoace, adică încolo", şi-i dăduse o scatoalcă părintească după ceafă, în care pusese pusese toată dragostea şi mândria tatălui faţă de mormolocul pe care-l duci să-şi desăvârşească educaţia departe de casă, şi-apoi se-ntorsese cu tot convoiul ăla acasă, iar Ponce rămăsese năuc la poarta castelului, pentru că aşa-i obiceiul, tânărul paj păşeşte singur. De Guzman îl luase de la poartă, se vede treaba că toată tărăşenia era aranjată dinainte, îl duse prin nişte coridoare întortocheate într-o cămăruţă care cică de-acuma-ncolo e-a lui, şi-l lăsase singur până a doua zi când cică ar fi început învestitura, "şi cugeta-vei tu în astă noapte la cele ce-ai făcut până acum şi la faptele pline de credinţă pe care face-le-vei de-acum încolo" şi aici de Guzman se încurcase niţeluş în limbajul ăsta cavaleresc pentru că se pare că îl folosea destul de rar. Bineînţeles că Ponce nu cugetase la nimic şi se culcase imediat ca un măgar ce era. Şi-a doua zi surpriză mare, de Guzman îl aştepta cocoţat pe ditamai jilţul, cu încă 3 cavaleri toţi numai fireturi şi dantele şi alte brizbrizuri şi Ponce se simţi oarecum intimidat la vederea lor, mai ales că tocmai urma să devină paj, şi când colo cică "îngenunchează, o, tinere paj, şi ridică-te scutier, şi cu credinţă sluji-vei pe stăpânul tău care acum este Don Pedro Nunez de Guzman, comandant suprem al Ordinului de Calatrava, printre altele" şi cavalerii ăilanţi prezenţi acolo îşi râdeau în barbă şi-şi dădeau coate, bucuroşi nevoie mare. Şi Ponce vru să le zică că nici paj măcar nu era, dar apoi realiză că tocmai ce-i scutier aşa că o lăsă aşa cum a căzut.

Şi-apoi se duseră toţi cinci, cum ar veni Ponce şi de Guzman şi-ăilanţi 3, într-o ditamai sală c-o ditamai masă încărcată cu diferite merinde şi-ncepură toţi să bage-n ei ca şi cum venea sfârşitul lumii, şi dacă te uitai la gura lor nu erai prea sigur că nu venea. Şi cavalerul din dreapta lui Ponce îi tot spunea, printre doi dumicaţi, că ce frumos o să fie acum când i s-a schimbat statutul, nu mai e paj, e scutier, tre să fie mândru, mai ales că-i scutierul lui de Guzman, care-i un bărbat şi-un cavaler şi-un nobil în adevăratul sens al cuvintelor, uite, el ţine minte şi-acum de cînd era el însuşi scutier, ce viaţă frumoasă avea, cu antrenamentele de luptă şi de călărie, cu ospeţele şi băutele de-atunci, eiii, nu se mai fac asemenea ospeţe şi băute în zilele noastre, ce vremuri erau înainte, şi ceilalţi de la masă îl aprobau şi ziceau da, da, aşa e, nu mai e ca pe vremuri, şi chiar de Guzman a zis că vremurile din zilele noastre nu mai sunt cum erau în zilele de dinainte, şi trăiască el Rey, şi toţi s-au ridicat în picioare şi-au ciocnit o cupă de vin de Madeira în sănătatea regelui, şi Del Rey abajo, ninguno, şi apoi iar s-au pus pe înfulecat şi baut şi ciocnit, şi să trăiască el Rey, şi să mai bem un păhărel, şi măi puştiule ce băiat bun eşti tu, o să am eu grijă de tine, mi-eşti simpatic, mi-am dat seama din prima clipă, şi da, da, mare dreptate ai, de Guzman, ia uite la el cât de simpatic e, ia măi băieţel, mai bea din vinul ăsta cu noi, hai să trăim şi noi, şi să trăiască el Rey, şi ce bătălie mare-a fost la Toro, cum mai mureau bieţii cai, tu atunci te jucai cu puţa-n nisip, bă scăfârlie ţuguiată, şi eu îl ştiu pe taică-tu, mă, ce pereche mai făceam în zilele noastre, ce hăndrălăi mai eram şi noi, eu le ţineam şi el le smotocea şi-apoi făceam schimb, ce să mai, o ţineam dintr-un chef într-altul, da, da ziceau ăilalţi, aşa e, pe onoarea mea, ce vremuri, dar să mai ciocnim şi în sănătatea lui de Leon ăl bătrân, dar ce vin dulce, de Guzman, de unde îl ai, ei, de unde, de la evreul ăla care îţi aduce şi ţie, a, da, îl ştiu, mare pezevenghi. Şi Ponce stătea şi mânca şi bea şi asculta şi nu-i venea să creadă că de-acuma-i scutier.
Până la urmă mare scofală nu era nici scutierimea asta, când se trezea de dimineaţă mergea şi mânca în sala aia mare, şi-apoi dacă de Guzman avea chef îi arăta nişte şmecherii cu spadele şi cu armurile, dar mai mult nu prea avea chef aşa că-l pasa lui Lope de Vega care cică era armurierul şef pe-acolo şi-ăsta-l alerga un pic prin curte cu toată armura pe el şi-apoi îi arăta cine ştie ce lovitură măiastră dar cam fără chef, cam până la ora prânzului, când se întâlneau toţi în sala aia mare şi mâncau şi beau, iar după-amiaza Ponce ar fi avut program de învăţat latina şi obiceiurile de la curte şi alte mărunţişuri din astea dar cum n-avea nimeni chef să-l înveţe mai mult pierdea timpul aiurea pe la grajduri, care erau foarte bine întreţinute, sau căscând ochii la dealuri din turnul de sud, spre care se îndrepta chiar acuma. Şi seara la fel stăteau la masă şi petreceau până târziu, şi era tare frumos, mai ales că de Guzman avea tot timpul oameni invitaţi la cină şi ieşea hărmălaie mare, mai ales dacă se îmbătau, şi-o făceau destul de des, şi Ponce de asemenea.

sâmbătă, 3 ianuarie 2009

Cautarea echilibrului

Peste textele pline de intelepciune ale bunului meu prieten, interventiile mele par dure si neadecvate, chiar murdare. Sugerez astfel pastrarea unei perspective deschise (la maxim doua puncte de fuga) si incurajez deschiderea inimii spre zacusca, spre ghiveci ca sa zic asa...

Long Shutter