Seraphim Falls prezintă clasica confruntare a omului cu alt om. Ce mi-a plăcut mie e că niciun om nu e ăla bunu sau ăla rău, tot omu e aşa, şi cu bune şi cu rele, ca oamenii în general, adică n-avem un cauboi îmbrăcat în negru şi unu în alb, avem doi îmbrăcaţi normal, adică cu noanţe de bej sau gri, parcă. O chestie mi s-a părut forţată, faza cu indianu cu joben, da presupun că un indian înţelept întrun western e un fel de must. Sunt încă indecis de faza cu Angelica Huston, nu ştiu dacă-i cinematografie proastă sau genială, da una dintre ele e.
Şi-i ciudăţel că ca să văd un western bun tre să mă uit la unu cu doi engleji în el. Da filmul merită, e bun, recomand.
Dupa cum am zis, m-am apucat de sefeuri, de sefeuri mai under ca pe alea middle si upper le-am vazut deja cu totii. Am inceput cu The Quiet Earth, un neozeelandez din ’85 care in primu’ rand pentru mine si pisi a fost un exercitiu de imaginatie si anume ce am face noi daca ne-am trezi intr-o dimineata si ne-am da seama ca a disparut toata lumea, populatia cum ar veni. Simplu, eu as invata sa conduc putin, as face niste mici provizii si as cauta un generator, lucru destul de simplu pentru ca e unu’ mare chiar in curtea din spate, as cauta niste arme de foc si dup-aia vreo trei luni as arde-o numai beat cu muzica la maxim pe undeva printr-un hotel de lux din centru. In tot acest timp pisi, cu un zambet ciudat pe faţa ar proba hainuţe intr-un Mall pe undeva zi si noapte, apelandu-ma dincandincand pe statia de emisie-receptie doar ca sa ma cheme s-o vad cat de draguta e in rochia aia. Si daca dupa astea 3 luni stofa n-o sa-i iroseasca mintile si mie alcoolu n-o sa-mi inmoaie madularu’ o sa ne lepadam de vicii si-o sa atacam strada. Si cate si mai cate, e un exercitiu la care eu lucrez de pe la 4-5 ani, atunci visam sa raman singur pe Pamant doar ca sa mananc dulciuri, fructe si ca sa nu ma bata nimeni la cap, acum parca as prefera sa raman singur cu niste pasarica... Bunicel.
Istoria ăstuia începe aşa. Iată-mă pe mine pe ExtremeShare, căruia iată că-i fac şi reclamă, şi găsind un pack atrăgător cu Liam Neeson, care până şi Pisi zice că-i bărbat bine, că tot am văzut A-Team aznoapte deşi nu era duminică seara, şi dau peste Excalibur. Bine, Neeson putea să nici nu joace acolo, n-are importanţă, dar dând peste Excalibur ce m-am gândit, ia stai că mai sunt, şi deci iată.
Acuma să-mi zică mie cineva că dă peste afişu de mai sus, se uită la el şi trece nepăsător. Ai, aud? Nu, nu aud. Şi dă-i şi caută, şi dă-i şi caută, şi găseşte-l, şi dă-i şi dă-l jos, ceea ce durează cam 3 zile, de, filmu-i din 74 şi nu-s prea mulţi fani ai cinematecii franceze din 74 pe net.
Şi pe bună dreptate. Când dai peste o chestie aiurea mai zici aşa, cu năduf, căcat, şi eu aş putea să fac asta mai bine. De obicei n-ai putea, zici doar cu năduf. De data asta ai putea.
Uite, dacă eu şi cu Tuşat am avea la dispoziţie o cameră de filmat, căcat, nişte armuri, nişte cai şi nişte izmene multicolore am putea să facem filmu ăsta mai bine. Şi în româneşte. Adică îl văd pe Ionuţ Grasu în rolul lui Mordred, pe Auraş Grasu în rolul lui Gawaine (sau cum se zice pe franţuzeşte, Govan), pe Vlarinescu în rolul lui Arthur (sau cum se zice pe franţuzeşte Artius), şi tot aşa. Replici poate să citească şi pisica, dacă are grai. Nici cu Guenevere (Guinevrî) n-ar fi greu, tre să găsim o toantă dispusă să-şi arate bucile pe marele ecran şi-atât.
Confessions of a Dangerous Mind e un noir regizat de Clooney cu un cast de colectie… are o prima jumatate foarte buna si o a dooa mai moale da’ nu neaparat rea. Bun.
Dar exista si filme bune cu Natalie Portman, majoritatea-s dedinainte de ’96 pentru ca pisi si-a atins apogeu’ pe la 15 ani… dup-aia a jucat numai in cacaturi pretentioase. Beautiful Girls e o comedie foarte buna, genu’ ala de film care te face sa te simti bine asa, ca ai toata viata inainte, ca atata timp cat exista bunaciuni n-are ce sa mearga rau… sau poa’ sa mearga si rau da’ e ok. Si nu vorbesc de genu’ ala de comedie moderna gen Juno, unde toate personajele-s interesante gen Amélie si unde cand se-ntampla ceva delicat si diferit e pe fundal muzica d-aia gen Cocorosie. "At first, after the breakup, you'll have these visions. Of you alone, 57,58, walking around, wearing a nightgown, your hair in a bun, maybe you're a librarian, heating up a can of soup for one, and worrying about the cobwebs that are growing in your womb."
Black Swan e un film cu balerine, deci inainte sa te uiti la el fa bine si aminteste-ti asta, e un film cu balerine, un thriller cu balerine… da’ mai tot ce e cu balerine e thriller-horror, deci nimic iesit din comun aici. Thriller cu balerine, pfff.
Kukushka e o comedie foarte buna, da' ca majoritatea comediilor rusesti foarte bune nu e doar atat, e mai mult de atat, mult mai mult de atat. Prin septembrie '44 undeva-n Laponia, un rus acuzat de corespondenta anti-sovietica si un finlandez forţat intr-o misiune sinucigasa gasesc refugiu in casa unei laponeze.
Merlin e făcut de Hallmark. Să le dea Dumnezeu sănătate. Avem aicea, dragi amici, un film bun. Lung, căcălău, da bun. Trei ore de vrăjitori, zâne, grifoni, balauri, cavaleri, mese rotunde, săbii, arcuri şi săgeţi, cu efex acceptabil. Un Sam Neill foarte bun, o Helena Bonham Carter foarte bună, o Miranda Richardson foarte bună, un Rutger Hauer foarte bun şi o Isabella Rossellini bleagă ca o balegă.
Deci când ploo, n-ai cablu şi nici net, n-ai chef de sex, de băut, de citit, sau de un film solicitant, pune-te comod pe canapeluţă cu un ceiuţ de mentă în faţă, lasă-te pe o parte, aşa, leneş, şi dă-i play.
King Athur ar fi trebuit să se numească de fapt King Arthur duminică seara şi nu prea. Nu prea pentru că, deşi e un film de duminică seara, nu merită să pierzi o oră şi ceva ca să te uiţi la el, în ora aia şi ceva ai putea să croşetezi o scufiţă sau să cureţi porţelanurile de prin casă, asta în cazul în care eşti tâmpit şi mai ai încă porţelanuri în casă.
Mallory zice cum că Arthur ar fi fost normand, asta pentru că el era normand. Alţii zic că ar fi fost saxon, asta ca să se potrivească niţel cu istoria, alţii zic c-ar fi fost şi mai vechi, gal sau gael, ceva. Ăşti nu, Arthur era, şi anume, sarmat.
First Knight e niţeluş fashion statement, niţeluş vizual, şi cam atât. Deşi nu e, filmul pare făcut de Hallmark (imagine that), în sensul de recuzită, decoruri, scenariu şi rahat mâncat. Bunul şi bătrânul Sir Sean îl joacă pe bunul şi bătrânul Rege Arthur, şi-s amândoi atât de buni şi de bătrâni că ţi se face greaţă. Anglia aia medievală e raiul pe pământ dar nu raiul medieval al lui T.H. White, un rai al dracu de artificial, în care regele şi regina se plimbă prin cetate zâmbind ţăranilor, mângâind o capră, chestii de-astea, ăia răi nu prea omoară, când vin să omoare, să violeze şi să jefuiască nu omoară, nu violează şi nu jefuiesc, rănesc uşor, jignesc femeile şi dărâmă nişte tarabe cu zarzavaturi.
Excalibur e cam cea mai apropiată chestie de Mort Darthur a lui Mallory şi chiar numai pentru chestia asta ar trebui să fie ceva extraordinar. Dar nu numai. Dacă sari peste prostioarele evidente, cum ar fi pleaşca aia de fes metalic strălucitor al lui Merlin, eternul verde fosforescent egal ceva magic al filmelor din 80, jocul prost spre foarte prost al majorităţii, rămâne puţin, ai fi tentat să spui. Adică avem joc prost, recuzită stupidă, efecte proaste. Dar nu, Excalibur e much much more than that, cum ar spune cineva în engleză.
Excalibur are cele mai reuşite şi autentice armuri văzute de mine în vreun film. Are vizualul foarte bun. Are dark-ul ăla necesar, eterna ameninţare prezentă chiar şi-atunci când treburile-s înfloritoare. Are doo perechi de ţâţe (Igraine şi Guenevere) decente, în aceeaşi notă, pentru cititorii noştri de sexualitate deviantă, are şi-o pereche de oă, şi nu orice oă, oăle ălui mai cavaler dintre cavaleri, oăle lui Lancelot, văzute de la spate, întro scenă cel puţin dubioasă, adică Lancelot se luptă cu el însuşi, nu la figurat, adică chiar se tăvăleşte pe-acolo gol, arătându-şi oăle de la spate, luptându-se cu el însuşi îmbrăcat în armură, reuşind chiar să se înjunghie pe el însuşi, ăla golul şi cu oăle la vedere.
Mai e una, Excalibur mi-a arătat o chestie pe care nu mă aşteptam s-o văd într-un film din 81, adică cavaleri în armuri murdare de pământ şi sânge luptându-se în noroi, pe burniţă. Asta-i o imagine care mă urmărea de mult şi deduc de-aici c-am mai văzut o dată filmul, când eram mai mic.
Care-i treaba cu raufacatorii? De ce-s ei asa indragiti de public? Pentru c-o ard impotriva sistemului? Se-prea-poate. Ce are toata lumea cu sistemu? Nu stiu. Sant ei apreciati si de victimele lor sau doar de ceilanti? Doar de ceilanti. Oricat de anti-sistem si motivati social sau rebeli simpatici ii fac astia sa para in filme, eu stiu ca absolut toti au fost niste marlani-prosti dispusi oricand sa-mpuste-n mufa orice se uita ciudat in directia lor. In realitate nu exista anti-eroi pozitivi, nu exista criminali carismatici… e ditamai oximoronu, nu-i asa? Asa e. Pentru mine, farmecul personajelor astea vine doar de la numaru’ de chestii pe care le fac intr-un interval destul de scurt de timp. De exemplu Jacques Mesrine s-a nascut, s-a dus la scoala, a fost exmatriculat, s-a casatorit la 18 ani, a divortat la 19, s-a dus la razboi la 20, s-a casatorit iar la 24, a fost arestat peste un an si eliberat peste 2, la 28 a fost arestat in Palma, la 29 isi deschide un restaurant in Canare si sparge o casa de moda in Paris, un magazin de bijuterii in Geneva si un hotel in Chamonix. La 32 fuge in Canada si de aici lucrurile-ncep s-o ia razna… rapeste cativa milionari, sparge mai multe banci in aceeasi zi, o arde gen Boni&Claid, spanzura femei batrane, evadeaza de cateva ori, ataca o puscarie de maxima siguranta si multe altele. Mesrine e o bilogie-oarecum biografica, M.-Killer Instinct si M.-Public Enemy No.1, primu’ e bun si al doilea-i prost, lucru destul de nasol daca vrei sa vezi si a doa jumatate a vietii lui.
Sir Sean Connery pare un mare actor si o persoana onorabila, nu se stie exact de ce pentru ca prin ’60 a ars-o ca agentu’ 007, lucru deloc onorabil si-n ’74 a jucat in Zardoz unde costumatia lui consta-ntr-o pereche de chiloti rosii cu bretele, o mustaţa ş-un pistol, lucru pe care desigur un mare actor nu l-ar face. Deci ramane doar cu mufa aia de nobil si cu siru’ ala inainte de nume, sir care-i un mister pentru mine, se pare ca singuru lucru pe care tre sa-l faci ca s-o pacalesti pe hoscaciunea aia sa te mangaie cu sabia e sa fii faimos. S.C. a facut mai multa istorie cu replica "I don't think there is anything particularly wrong about hitting a woman ... If a woman is a bitch, or hysterical, or bloody-minded continually, then I'd do it." decat cu toate filmele lui de cacat jucate mediocru. Dupa mine doar doo filme il salveaza… si-n mare parte pentru ca-s destul de bune incat nici Madona n-ar putea sa le strice: The Untouchables si The Name of the Rose. Zardoz e genu’ ala de film care-i foarte prost in felul ala special care ar putea sa-l faca sa devina distractiv (as in entertaining) da’ nu reuseste sa faca nici macar asta, e rau, foarte foarte rau… adica are aproape doo ore si dupa primele 20-30 de minute deja nu te mai amuza chilotii lui.
E destul de greu sa zici repede 0-1-0-1-2-0-1-1 pentru ca-ti vine sa zici 0-1-0-1-2-0-0-1, nu e doo nici ca 01012001 da' asta n-are nici o legatura. Nu ma dauinvant dupa revelioane, revelioanele-s mult prea overrated, da' diminetile de 0101 sant printre chestiile mele preferate.
Seraphim Falls prezintă clasica confruntare a omului cu alt om. Ce mi-a plăcut mie e că niciun om nu e ăla bunu sau ăla rău, tot omu e aşa, şi cu bune şi cu rele, ca oamenii în general, adică n-avem un cauboi îmbrăcat în negru şi unu în alb, avem doi îmbrăcaţi normal, adică cu noanţe de bej sau gri, parcă. O chestie mi s-a părut forţată, faza cu indianu cu joben, da presupun că un indian înţelept întrun western e un fel de must. Sunt încă indecis de faza cu Angelica Huston, nu ştiu dacă-i cinematografie proastă sau genială, da una dintre ele e.
