Merlin e făcut de Hallmark. Să le dea Dumnezeu sănătate. Avem aicea, dragi amici, un film bun. Lung, căcălău, da bun. Trei ore de vrăjitori, zâne, grifoni, balauri, cavaleri, mese rotunde, săbii, arcuri şi săgeţi, cu efex acceptabil. Un Sam Neill foarte bun, o Helena Bonham Carter foarte bună, o Miranda Richardson foarte bună, un Rutger Hauer foarte bun şi o Isabella Rossellini bleagă ca o balegă.
Deci când ploo, n-ai cablu şi nici net, n-ai chef de sex, de băut, de citit, sau de un film solicitant, pune-te comod pe canapeluţă cu un ceiuţ de mentă în faţă, lasă-te pe o parte, aşa, leneş, şi dă-i play.
King Athur ar fi trebuit să se numească de fapt King Arthur duminică seara şi nu prea. Nu prea pentru că, deşi e un film de duminică seara, nu merită să pierzi o oră şi ceva ca să te uiţi la el, în ora aia şi ceva ai putea să croşetezi o scufiţă sau să cureţi porţelanurile de prin casă, asta în cazul în care eşti tâmpit şi mai ai încă porţelanuri în casă.
Mallory zice cum că Arthur ar fi fost normand, asta pentru că el era normand. Alţii zic că ar fi fost saxon, asta ca să se potrivească niţel cu istoria, alţii zic c-ar fi fost şi mai vechi, gal sau gael, ceva. Ăşti nu, Arthur era, şi anume, sarmat.
First Knight e niţeluş fashion statement, niţeluş vizual, şi cam atât. Deşi nu e, filmul pare făcut de Hallmark (imagine that), în sensul de recuzită, decoruri, scenariu şi rahat mâncat. Bunul şi bătrânul Sir Sean îl joacă pe bunul şi bătrânul Rege Arthur, şi-s amândoi atât de buni şi de bătrâni că ţi se face greaţă. Anglia aia medievală e raiul pe pământ dar nu raiul medieval al lui T.H. White, un rai al dracu de artificial, în care regele şi regina se plimbă prin cetate zâmbind ţăranilor, mângâind o capră, chestii de-astea, ăia răi nu prea omoară, când vin să omoare, să violeze şi să jefuiască nu omoară, nu violează şi nu jefuiesc, rănesc uşor, jignesc femeile şi dărâmă nişte tarabe cu zarzavaturi.
Excalibur e cam cea mai apropiată chestie de Mort Darthur a lui Mallory şi chiar numai pentru chestia asta ar trebui să fie ceva extraordinar. Dar nu numai. Dacă sari peste prostioarele evidente, cum ar fi pleaşca aia de fes metalic strălucitor al lui Merlin, eternul verde fosforescent egal ceva magic al filmelor din 80, jocul prost spre foarte prost al majorităţii, rămâne puţin, ai fi tentat să spui. Adică avem joc prost, recuzită stupidă, efecte proaste. Dar nu, Excalibur e much much more than that, cum ar spune cineva în engleză.
Excalibur are cele mai reuşite şi autentice armuri văzute de mine în vreun film. Are vizualul foarte bun. Are dark-ul ăla necesar, eterna ameninţare prezentă chiar şi-atunci când treburile-s înfloritoare. Are doo perechi de ţâţe (Igraine şi Guenevere) decente, în aceeaşi notă, pentru cititorii noştri de sexualitate deviantă, are şi-o pereche de oă, şi nu orice oă, oăle ălui mai cavaler dintre cavaleri, oăle lui Lancelot, văzute de la spate, întro scenă cel puţin dubioasă, adică Lancelot se luptă cu el însuşi, nu la figurat, adică chiar se tăvăleşte pe-acolo gol, arătându-şi oăle de la spate, luptându-se cu el însuşi îmbrăcat în armură, reuşind chiar să se înjunghie pe el însuşi, ăla golul şi cu oăle la vedere.
Mai e una, Excalibur mi-a arătat o chestie pe care nu mă aşteptam s-o văd într-un film din 81, adică cavaleri în armuri murdare de pământ şi sânge luptându-se în noroi, pe burniţă. Asta-i o imagine care mă urmărea de mult şi deduc de-aici c-am mai văzut o dată filmul, când eram mai mic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu