Mic ghid turistic ( I )

Recomandarea zilei: Saligny (inginer constructor, inventator, pedagog si comuna cu popas) Cod Postal 907203, a nu se confunda cu satul Saligny din departamentul Yonne, Franţa, cu satul Saligny din Vendee, tot Franta, cu Saligny-le-Vif, comună franceză în Cher sau cu Saligny-sur-Roudon, comună franceză în departamentul Allier.

CASTILLO (XIV)

astillo de Calatrava la Nueva, sau cum s-ar spune pe spanioloeasca de rând, Castelul Noii Calatrave, stătea ţanţoş ridicat pe-o coamă de deal auriu fix undeva în stânga Castilliei. Ponce ştia de la de Guzman cum că Calatrava ar fi însemnat fortăreaţa lui Rabah şi-acum, când se împleticea printre bănci de piatră, câini de casă şi halebarde lăsate aiurea pe holuri, încercând cu greu s-ajungă-n turnul de sud, şi când zic împleticea zic împleticea, vezi bine, descoperise vinul, se-ntreba oare ce vrea să-nsemne, adică să zică Rabah. Îl cam mâna dorul de dealuri şi de hălăduială, şi de când ajunsese mare paj nu prea ieşise din castel.

Carevasăzică nu prea e mare scofală păjuiala asta, Ponce ajunsese cu inima stânsă şi cu cuvintele tatălui încă întipărite bine în cap, "Puţă, acolo vezi că nu merge vrăjeala care-o faci aici, caşti ochii şi urechile şi-ţi vezi de treabă, numele de Leon încă înseamnă ceva, poate mă faci să mă sui pe cal şi să vin încoace, adică încolo", şi-i dăduse o scatoalcă părintească după ceafă, în care pusese pusese toată dragostea şi mândria tatălui faţă de mormolocul pe care-l duci să-şi desăvârşească educaţia departe de casă, şi-apoi se-ntorsese cu tot convoiul ăla acasă, iar Ponce rămăsese năuc la poarta castelului, pentru că aşa-i obiceiul, tânărul paj păşeşte singur. De Guzman îl luase de la poartă, se vede treaba că toată tărăşenia era aranjată dinainte, îl duse prin nişte coridoare întortocheate într-o cămăruţă care cică de-acuma-ncolo e-a lui, şi-l lăsase singur până a doua zi când cică ar fi început învestitura, "şi cugeta-vei tu în astă noapte la cele ce-ai făcut până acum şi la faptele pline de credinţă pe care face-le-vei de-acum încolo" şi aici de Guzman se încurcase niţeluş în limbajul ăsta cavaleresc pentru că se pare că îl folosea destul de rar. Bineînţeles că Ponce nu cugetase la nimic şi se culcase imediat ca un măgar ce era. Şi-a doua zi surpriză mare, de Guzman îl aştepta cocoţat pe ditamai jilţul, cu încă 3 cavaleri toţi numai fireturi şi dantele şi alte brizbrizuri şi Ponce se simţi oarecum intimidat la vederea lor, mai ales că tocmai urma să devină paj, şi când colo cică "îngenunchează, o, tinere paj, şi ridică-te scutier, şi cu credinţă sluji-vei pe stăpânul tău care acum este Don Pedro Nunez de Guzman, comandant suprem al Ordinului de Calatrava, printre altele" şi cavalerii ăilanţi prezenţi acolo îşi râdeau în barbă şi-şi dădeau coate, bucuroşi nevoie mare. Şi Ponce vru să le zică că nici paj măcar nu era, dar apoi realiză că tocmai ce-i scutier aşa că o lăsă aşa cum a căzut.

Şi-apoi se duseră toţi cinci, cum ar veni Ponce şi de Guzman şi-ăilanţi 3, într-o ditamai sală c-o ditamai masă încărcată cu diferite merinde şi-ncepură toţi să bage-n ei ca şi cum venea sfârşitul lumii, şi dacă te uitai la gura lor nu erai prea sigur că nu venea. Şi cavalerul din dreapta lui Ponce îi tot spunea, printre doi dumicaţi, că ce frumos o să fie acum când i s-a schimbat statutul, nu mai e paj, e scutier, tre să fie mândru, mai ales că-i scutierul lui de Guzman, care-i un bărbat şi-un cavaler şi-un nobil în adevăratul sens al cuvintelor, uite, el ţine minte şi-acum de cînd era el însuşi scutier, ce viaţă frumoasă avea, cu antrenamentele de luptă şi de călărie, cu ospeţele şi băutele de-atunci, eiii, nu se mai fac asemenea ospeţe şi băute în zilele noastre, ce vremuri erau înainte, şi ceilalţi de la masă îl aprobau şi ziceau da, da, aşa e, nu mai e ca pe vremuri, şi chiar de Guzman a zis că vremurile din zilele noastre nu mai sunt cum erau în zilele de dinainte, şi trăiască el Rey, şi toţi s-au ridicat în picioare şi-au ciocnit o cupă de vin de Madeira în sănătatea regelui, şi Del Rey abajo, ninguno, şi apoi iar s-au pus pe înfulecat şi baut şi ciocnit, şi să trăiască el Rey, şi să mai bem un păhărel, şi măi puştiule ce băiat bun eşti tu, o să am eu grijă de tine, mi-eşti simpatic, mi-am dat seama din prima clipă, şi da, da, mare dreptate ai, de Guzman, ia uite la el cât de simpatic e, ia măi băieţel, mai bea din vinul ăsta cu noi, hai să trăim şi noi, şi să trăiască el Rey, şi ce bătălie mare-a fost la Toro, cum mai mureau bieţii cai, tu atunci te jucai cu puţa-n nisip, bă scăfârlie ţuguiată, şi eu îl ştiu pe taică-tu, mă, ce pereche mai făceam în zilele noastre, ce hăndrălăi mai eram şi noi, eu le ţineam şi el le smotocea şi-apoi făceam schimb, ce să mai, o ţineam dintr-un chef într-altul, da, da ziceau ăilalţi, aşa e, pe onoarea mea, ce vremuri, dar să mai ciocnim şi în sănătatea lui de Leon ăl bătrân, dar ce vin dulce, de Guzman, de unde îl ai, ei, de unde, de la evreul ăla care îţi aduce şi ţie, a, da, îl ştiu, mare pezevenghi. Şi Ponce stătea şi mânca şi bea şi asculta şi nu-i venea să creadă că de-acuma-i scutier.

Până la urmă mare scofală nu era nici scutierimea asta, când se trezea de dimineaţă mergea şi mânca în sala aia mare, şi-apoi dacă de Guzman avea chef îi arăta nişte şmecherii cu spadele şi cu armurile, dar mai mult nu prea avea chef aşa că-l pasa lui Lope de Vega care cică era armurierul şef pe-acolo şi-ăsta-l alerga un pic prin curte cu toată armura pe el şi-apoi îi arăta cine ştie ce lovitură măiastră dar cam fără chef, cam până la ora prânzului, când se întâlneau toţi în sala aia mare şi mâncau şi beau, iar după-amiaza Ponce ar fi avut program de învăţat latina şi obiceiurile de la curte şi alte mărunţişuri din astea dar cum n-avea nimeni chef să-l înveţe mai mult pierdea timpul aiurea pe la grajduri, care erau foarte bine întreţinute, sau căscând ochii la dealuri din turnul de sud, spre care se îndrepta chiar acuma. Şi seara la fel stăteau la masă şi petreceau până târziu, şi era tare frumos, mai ales că de Guzman avea tot timpul oameni invitaţi la cină şi ieşea hărmălaie mare, mai ales dacă se îmbătau, şi-o făceau destul de des, şi Ponce de asemenea.

Cautarea echilibrului

Peste textele pline de intelepciune ale bunului meu prieten, interventiile mele par dure si neadecvate, chiar murdare. Sugerez astfel pastrarea unei perspective deschise (la maxim doua puncte de fuga) si incurajez deschiderea inimii spre zacusca, spre ghiveci ca sa zic asa...

Long Shutter

PONCE (XIII)

once se masturba cu o frenezie care aproape că îl speria şi pe el, în spatele unei căpiţe de fân prost aranjată, c-un măgar hlizindu-se la el cam cinci metri mai încolo. Se pare că Spania aia medievală era plină de măgari, şi nu numai de cei cu patru picioare. Stătea întins pe spate, cu capul sprijint de-un pietroi, privind turnurile bătrânului şi bunului castel părintesc, şi parcă-l apucase aşa, o melancolie, ştiind că în câteva săptămâni trebuie să plece să-şi înceapă educaţia ca paj, la mama dracului, unde i-a înţărcat fi-su nepoţii. Şi parcă nici să şi-o frece nu-i mai venea, mai degrabă îi venea să plângă, şi una cu alta se băteau cap în cap, ca să zic aşa, aşa că renunţă scârbit la păcatul ăsta, pentru moment.

Nu s-ar fi lăsat el dus de-acasă, dintre dealurile lui, departe de vatra aia din sala castelului în care, dacă ţi-ar fi trecut prin cap asemenea ghiduşie ai fi putut să frigi şi-un bou întreg (incipit liber primus), de la tartele şi plăcintele cu mere, portocale(portocale?!), dovleac, julfă, carne de mistreţi, gâşte, raţe şi, dacă ai noroc, bibilici, pe care doica le prepara mormăind că doar ea munceşte pe-aici, ia uite la seniorul ăl mare, l-a găsit grija armurilor acum, sau a căciuliţelor de şoimi, de seniorul ăl mic nici nu mai vorbesc, cine ştie pe ce coclauri umblă brambura sau poate şi-o freacă prin vreun colţ întunecat, şi departe de curtea aia mare în care puteai să fugăreşti păsările, câinii, măgarii sau cam orice îţi trecea prin cap că ai putea fugări, tot felul de orătănii care mai de care mai dolofane şi mai bine îngrijite, pentru că seniorul ăl mare o fi fost el bătrân da' îşi conducea gospodăria c-o mână de fier şi cu una largă, şi toţi o duceau bine pe-acolo, şi dobitoacele necuvântătoare şi alelante.

Şi ia uite ce frumos se ridică fumul acolo departe unde nişte nătărăi topesc smoală ca să facă nu ştiu ce şmecherie cu ea, la acoperiş, că vin ploile, şi cum se mai înghiontesc şi râd de li se-aud glasurile tocmai până aici, la căpiţa asta prost aranjată, şi cineva în mod sigur că va plăti pentru indolenţa asta imediat ce-o va vedea seniorul ăl mare, asemenea lucruri nu se fac. Şi ia uite-l şi pe moşulică ăla care deabia se mai mişcă cum împinge roaba aia plină cu lemne de foc şi-apoi le aranjează frumuşel şi ordonat în stiva aia, moşule mai bine te duci acasă că te caută moartea pe drumuri şi iar te bate baba cu leuca-n cap. Şi ia uite-l şi pe seniorul ăl mare cum iese supărat din şopronul ăla proaspăt văruit, şi se vede de departe că-i supărat, fulgere i-aruncă ochii ce parcă de negură-s, şi-l trage de urechi pe băieţandrul ăla care n-a pus fân bine uscat în lădoaiele alea în care se ţin armurile aşa că jumate din ele au ruginit şi ailantă jumate nu mai are mult, şi-acuma pune-te băiete şi freacă-le, pentru că orice armură trebuie să strălucească, mai ales dacă te numeşti de Leon şi peste câteva săptămâni tre să-l duci pe netrebnicul de fecior-tu să-şi înceapă educaţia ca paj, şi dacă tot te duci să-l duci atunci trebuie să te duci cu tot alaiul şi circul necesar în asemenea împrejurări, cu armuri şi cai şi vasali şi chiar c-o trăsurică trasă de două iepe albe, asta dacă mai există vreo iapa albă prin zonă, şi dacă mocofanul ăla de fierar termină de reparat trăsurica la timp, nu poţi domle să te bazezi pe meseriaşii ăştia şi pace. Şi ia uite şi-acolo cum s-au adunat băbăciunile alea şi bârfesc sau fac vrăji, nu poţi fi niciodată sigur pe ce le trece prin cap ăstora, 's c-o clasă socială mai jos, cum ar veni, nu-s de încredere, chiar dacă par, aşa, de departe, o cuminte adunătură de precuviincioase târgoveţe ce cu smerenie-şi împărtăşesc grijile domestice una alteia, ca nişte gâşte sătule ce altă treabă n-au decât să gâgâie la trecători.

Şi ia mai uite şi-acolo nebunul ăla care, se ştie, acum doi a a înnebunit, din dragoste, se zice, d-ai cuminte, nu te-atinge nici c-un pai, se plimbă şi el de colo colo şi din când în când cineva îi mai dă vreun colţ de pâine de orz sau vreun blid cu cine ştie ce fiertură dubioasă, şi bolboroseşte el în sinea lui, şi ţipă doar dacă arunci cu pietre în el, lucru pe care seniorul ăl mare l-a interzis cu desăvârşire, ia uite la el cum s-a aşezat la sfat tocmai cu ogarul ăla pătat pe crupă, şi pare aşa serios şi atent că nici n-ai zice că-i nebun, şi ia uite cum ogarul tocmai s-a apucat să-i roadă şireturile de la ciubote şi el nu zice nimic, stă şi se uită la el cu un aer blajin şi tâmp, de nebun, şi doar se scarpină din când în când la ceafă, unde-i atârnă ditamai chica neagră şi încâlcită, vai şi vai de ăl de l-o tunde când vine sorocul de tuns. Şi ia uite cum ogarul ăla s-a plictisit şi i-a lăsat şireturile în plata Domnului şi s-a dus s-o miroasă pe doică care întinde de zor aşternuturi la uscat, uşşş, uşşş, zice doica şi ogarul pleacă şi se-ntinde la umbra şopronului şi-ncepe de zor să se lingă, părând sătul şi mulţumit de sine. Şi ia uite şi norişorii ăia albicioşi, ce frumos strălucesc, şi departe, departe, lanurile de grâu care parcă deabia aşteaptă ziua de coasă care nu-i departe, şi ia uite şi frunzele cum sunt galbene, şi iarba din curte cum s-a rărit, şi uneori parcă bate aşa un vînt care-ţi intră până-n oase şi te face să vrei să fugi în casă şi să-ţi iei bunda aia îmblănită cu blana mistreţului ăla straşnic de az-iarnă care i-a rupt o mînă aiuritului de iezuit, auzi, să vii tu c-un şoim la vânătoare de mistreţi, aşa-ţi trebuie, dacă eşti tolomac. Şi toate-s aşa frumoase, şi parcă la locul lor, aşa cum au fost sute de ani şi cum sute de ani de-acum în colo o să mai fie, şi toată lumea îşi vede de treabă, uite, băieţandrul ăla s-a apucat de frecat la armuri c-o pânză groasă înmuiată în nisip grunjos, şi face-un zgomot ca de râşniţă, şi ogarul ăla latră la o potârniche, ce-ai mai hali-o tu dac-ai putea s-o prinzi, şi doica tocmai ce a terminat de întins aşternuturile şi se întoarce în bucătărie la timp ca să pună de cină, şi babele-alea au spart sfatul şi s-au împrăştiat toate spre casele lor, şi nebunul ia-l de unde nu-i, pe unde o fi umblând, săracul, şi moşulică tătăiţă nea caisă ăla mai face un drum cu roaba şi-apoi o taie şi el spre casă la baba şi fiertura lui de seară, şi ia uite-l şi pe seniorul ăl mare cum se apleacă şi ridică de jos o greblă pe care cine ştie ce dobitoc o fi lăsat-o în mijlocul curţii şi-o sprijină de şopron, şi dacă tot faci o treabă care nu-i a ta măcar fă-o bine şi du-o-n şopron, n-o lăsa afară la îndemâna oricărui sodomit care trece întâmplător pe-acolo, şi deodată îl apucă pe Ponce o dragoste mare şi-o înduioşare de locurile şi lucrurile astea, de babe şi de moşi, de câini şi de bibilici, de dealuri şi de şopronul ăla nenorocit, de doică şi de vatră, şi mai ales de tac-su, pe care abia acum îşi dă seama că-l iubeşte ca pe ochii din cap.

Aşa că pune-te Ponce şi plângi, şi plângi, şi stânge la piept smocuri de fân din căpiţa aia prost croită, şi vaită-te că pe tine nu te iubeşte nimeni şi toţi te vor plecat de-acasă, la dracu-n praznic, paj la mama naibii, educaţia, fir-ar ea a dracu, că numai asta nu-ţi trebuie ţie, parcă dacă eşti needucat nu poţi să-i crăpi unuia capul cu buzduganul cu opt colţuri în caz de război. Şi-acum ridică-te Ponce, neputincios şi sleit, şi mai trage o partidă de plâns înăbuşit, atârnat de gâtul măgarului, doar atât ţi-a mai rămas, plânsul şi-un măgar nedumerit şi refractar. Şi-apoi îndreaptă-ţi spinarea Ponce şi zbugheşte-o spre castel, pentru că-i târziu deja, şi frigul şi foamea te-au învoioşit şi-abia aştepţi să-ţi înfingi dinţii de lup tânăr în mărul pe care l-ai lăsat la dospit în spatele vetrei, asta dacă nu s-o fi găsit vreun nătărău să ţi-o ia înainte.

NIMIC (XII)

imic mai scarbos decat o voma de scoici roz-movii, asta e clar ca apa aia sidefie din micutul golf incrustat cu corali trandafirii, asta intr-una din zilele lui bune, adica cu apa limpede. Micutul culegator de perle isi odihnea torsul chinuit stand intins pe nisipul grunjos al plajii si cand zic isi odihnea zic o lalaia aiurea pe plaja, gandindu-se la te miri ce, dar cel mai probabil gandindu-se, ‘ti dai seama, la draguta de driada. Nu fusese prima lui intalnire cu o bestie, sau un animal mitologic, o creatura fantastica, spune-i cum vrei, dar bestie suna mai bine pentru ca vine de la bestiarum ceea ce este exact ceea ce spune ca este, adica o menajerie de bestii.

Cu putin inainte de episodul cu magarul sau putin dupa, depinde de ce parte a magarului te situezi, Ponce tocmai avusese o intalnire de gradul trei c-un dragut de dragon. Bine, fusese mai degraba o intalnire intamplatoare si mai degraba un puiut de dragon, dar episodul conteaza si de-aia-l mentionez. Se plimba ca de obicei aiurea pe dealurile azurii (azurii?!) agurii (agurii?!) aurii ale Spaniei medievale, buna si batrana Spanie medievala, desfacand o portocala (portocala?!) si lasandu-i cojile-i in urma-i ca un Gretel (sau Hansel?!) prizonier al propriului timp, si pe-un deal din asta azurio-agurio-amaruio-auriu daduse de-o viroaga care dadea intr-o dolina care daduse intr-o vale care avea chiar la capu-i un perete stancos de la baza caruia izvora, vezi bine, un izvor.

Se pare ca izvorul in sine (fons) se regaseste in fiecare etapa a vietii lui Ponce, daca etapa a vietii se poate numi existenta mizera pe care-o ducea pe insula, asta asa, ca o paranteza mai mult sau mai putin edificatoare, pentru ca cine stie? In fine, cum statea Ponce pe vine si se holba la apa aia care tasnea din stanca, c-o pulpana a hainei atarnandu-i fix in mijlocul baltii si cu ailanta asezata frumos in noroiul rosiatic de pe mal, varandu-si din cand in cand un deget cu unghia trandafirie in apa rece ca maruntaiele unui peste proaspat prins, cu alt deget scobindu-si cu un aer ganditor o nara, lucru considerat o mare impolitete in vremurile acelea, dar s-o mai ia dracu de etica, era singur ca un cuc si n-avea cine sa-i dea capace cand se comporta ca un magar, mai miscandu-si picioarele atunci cand ii amorteau, mai scarpinandu-se intre umeri cu degetul proaspat scos din nas, facand el toate giumbuslucurile astea, iata ca tocmai prin gaura aia prin care tasnea apa tasneste si-un pui de dragon, slab ca un tar si alb galbui ca laptele de magarita, care, pe vremea aia, fiert cu canepa, miere de salcam si maselarnita era un bun leac pentru caderea parului din crestetul capului.

Si viermisorul ala laptos, serpisorul ala schilod, bestioara aia aproape transparenta dadu de cateva ori din labutele-i subtirele, rotindu-se prin balta aia mica formata de izvor, se uita la Ponce c-o fata lipsita nu numai de expresie dar si de ochi, miscandu-si urechiusele-i ce pareau doua frunzulite de marar chiciurat, mai dadu de vreo cateva ori din labutele-i minuscule si din coada-i ca un serpisor albinos si-apoi tasni inapoi in gaura, luptandu-se cu curentul si parand foarte incurcata si confuza din cauza asta, disparand intr-un final sub stanca, mai intai capul si-apoi, cu cateva zvarcoliri de adio, si coada.

Ponce ramasese perplex. Adica cum? Ce chestie, un dragon, un dragonel, un dragonut, un dragut de balauras, si tocmai aici, langa casa, cand el stia ca dragonii traiesc in paduri de nepatruns, in codri intunecati, pazind cate-o poiana, cate-o trecatoare, scuipand foc si hranindu-se cu fecioare, adica virgine, dac-o mai fi ramas vreuna de soiul asta prin partile astea. Si cand colo ia uite unul chiar sub nasul tau, bine-merci, dand din labute si din urechiuse ca si cum alta treaba n-ar avea si n-are nicio sfada nici cu unul nici cu altul, si-si duce traiul linistit sub stanca fara sa supere pe nimeni, nezicand nici macar "da-te mai incolo", c-o filosofie de viata simpla: tu nu ma mananci pe mine, eu nu te mananc pe tine sau pe vreo fecioara ratacita pe aste meleaguri. Acuma sincer, lui Ponce i se parea un pic lipsita de realism imaginea unei fecioare despletite care umbla brambura prin paduri de nepatruns, care nu-s de nepatruns de florile marului, de ochi frumosi sau de socoteala din targ, ci-s de nepatruns tocmai ca sa nu patrunda nimeni in ele, mai ales fecioare cu mancarimi in cur. Adica daca l-ar fi intrebat careva pe ce pozitie se situeaza in conflictul om-dragon parca parca l-ar fi tras ata sa fie de partea bestiei de data asta.

Ponce statea pe vine cu gura intredeschisa si ochii holbati de uimire, adica avea exact pozitia in care un om sanatos se caca. Si chiar asa arata, acolo, pe marginea baltii, cu poalele hainei imbibate cu apa si noroi, cu aerul ala nauc. Cand isi veni nitelus in fire o lua la goana spre casa cu intentia vadita de a povesti la toata lumea ce vazuse. Pe drum aproape ca se ciocni cu un card de tarancute, tarancute, cu obrajii rosii ca merele, cu parul prins intr-o coada groasa purtata cum ar veni neglijent pe-un umar, cu sanii abia inmuguriti pe sub camesutele lor inflorate si parca ramase mici, cu maini negre si crapate si dinti stralucitori. Bineinteles ca se fastaci groaznic, mai ales ca tarancutele, tarancutele incepusera sa rada, sa-si dea ghionturi si sa-si sopteasca una alteia in ureche ceea ce Ponce bineinteles ca-si inchipuia ca soptesc despre el si, cine stie, poate chiar asa era. Asa ca se-ntoarse pe calcaie si-o lua la fuga spre castel si poate c-ar fi ajuns chiar sa povesteasca cuiva aventura cu micutul balauras daca n-ar fi fost luat in primire de doica lui care-i trase o urechiala strasnica, mai ales ca, in acele vremuri fara suflet, doica mai avea si alte atributiuni in afara de dadaceala, cum ar veni, sa spele rufele. Si astfel Ponce uita de bestie si uite, tocmai acum, cand sta pe plaja asta cu nisip grunjos si are spatele ud de parc-ar purta o haina uda-si aduce aminte.

A doua oara cand s-a-ntalnit cu dragonii a fost cand s-a luptat cu alcalufii aia sau ce natie de indieni or fi fost, numai ca astia nu erau albi-galbui si mici, erau ditamai matahalele verzui-maronii si cu solzi ca de peste si cu dinti ascutiti. Dragonii astia de soi nou ar fi fost in stare sa infulece un om intreg, asta daca li s-ar fi permis asemenea comportament necivilizat. Si inca o chestie se-ntamplase atunci. Toti care-aveau parul drept s-au trezit cu el cret. Ponce avea si el parul drept si s-a trezit cu el cret. Cei care inainte avusesera parul cret n-aveau nici pe dracu, in afara de doi ametiti care-au fost loviti de fulger, asta din senin. Ceea ce parea un fel de pedeapsa a bunului si dragutului de Dumnezeu.

PROBLEMA (XI)

roblema cu micutul culegator de perle e ca era un inadaptat. Si nu vorbesc aici in sensul "inadaptat-pentru-scufundari-la-liber-cu-coaiele-fluturand-in-apa-si-lipsit-de-branhii-membrana-nictitanta-si-degete-lipite" pentru ca pentru culesul de scoici nu-i nevoie de prea multe, adica o pereche de plamani bunicei si-o vointa ce nu trebuie neaparat sa fie de fier sunt de-ajuns, asta daca n-ai de gand sa stai mai mult de trei minute sub apa.

Vorbesc in sensul ca era un inadaptat social, daca ma pot exprima asa, si iata ca ma pot. Inca inainte de vremurile dinainte ca ta-su sa-i traga doua scatoalce si sa-l trimita paj la dracu-n praznic Ponce era un inadaptat social, bine, tre' sa stii un pic si cu ce fel de societate se confrunta el acolo, pe dealurile azurii, azurii?!, nu, aurii! ale Spaniei, printre portocalii aia sau ce altceva cresteau oamenii in vremurile acelea fara suflet, printre grajduri de mandri armasari andaluzi si mici cocioabe pentru soimi de vanatoare, printre capite de fan si mormane de portocale (iar portocale?), printre taranusi murdari care se inclinau c-un respect obraznic in momentele in care, imbracat ca de sarbatoare, c-o palarie fistichie pe cap si niste galosi caraghiosi in picioare isi facea aparitia pe strazile, ulitele, potecile din Santervas de Campos, cu accent pe ultima silaba din primul, in drumurile sale spre dealuri, in care incerca, de, copil inca, s-ajunga cat mai aproape de soare, care-i batea nemilos in crestet, de unde si palaria fistichie.

Pleca des Ponce in peregrinările-astea solitare, insotit doar de gândurile-i si fara-un scop anume, ii placea sa urce pe-un deal si sa se hlizească la soare, bine, poţi trage niste concluzii de-aici, daca esti chiar parintele lui, seniorul al mare, cum ca micuţul Ponce va fi un mare gânditor-visător, e înclinat spre meditaţie, spre gândire profunda, observa, baga la cap, sau altfel de concluzii daca esti taran, cum ca ia uite, micutul senior iar o ia brambura teleleu aiurea de nebun pe coclauri, sta toata ziua si se uita in sus si se învârte ca un bezmetic, Doamne, ce-o sa se aleagă de senioria asta cand seniorul al mare s-o duce, numai la prostii ii sta mintea seniorului junior.

Si lui in tot timpul asta ii placea sa rada la soare si sa caute gandaci de balegar, care erau cacalau.
Il dusese ta-su intro zi la Valladolid, avea probabil niste treburi administrative, as zice eu, care era ditamai targul si pe vremea aia, si nu de multe ori odihnisera in el odoare regesti si-mparatesti, cand treceau pe-acolo, si Ponce cascase gura numai la ce nu s-ar fi cuvenit sa caste gura un senior junior cu educatie aleasa si nobila.

Batranul il trasese de ureche si-i spusese sa fie atent la toti notarii aia cu hartoagele lor si calimarele atarnate de gat si vesmintele lor rufoase si pieptanatura aia care-l deosebea pe-un notar de-un argat sau de-un sacagiu, pentru ca odata si-odata tot o sa creasca mare si el nu va mai fi atunci si-atunci micutul Ponce va trebui sa tina strans in mana fraiele senioriei, pentru ca asa-i viata, unul moare tocmai ca sa-i faca loc altuia, desi pamantul asta-i mare si-ar avea loc pe el si-ai vii si-ai morti dar asa e soarta omului si-n special a unui senior, cand mori fiul cel mai mare iti ia locul, asta daca-i vrednic de-ajuns si e atent la ce-i spui tu si nu mai casca ochii ca orice natarau la magarul ala care se balega in mijlocul drumului, magarii de genul asta ar trebui interzisi, va avea el grija de asta data viitoare.

Pe micutul Ponce nu-l prea atrageau notarii aia, mai ales ca unul avea ochii spanchii si parea destul de dubios, cu unghiile alea de la maini lasate sa creasca scandalos de mult, si-avea si-o mare pata neagra de cerneala fix pe frunte, parca ditamai negul paros n-ar fi fost de-ajuns. Sincer sa fiu, il cam inspaimanta individul, si prefera sa-si desfete ochii cu spectacolul mirean al magarului pus pe treaba serioasa la cativa metri de el, mai ales ca magarul, spre deosebire de notarul ala, avea si-o privire blajina si parea tare multumit de el insusi, asa cum se deserta in mijlocul drumului, de parca altceva chiar ca n-ar fi avut de facut.

Era un soare puternic atunci si razele lui straluceau in smocurile de par de pe spatele magarului, sau asin, ce-o fi fost, niciodata n-am fost prea sigur de cunostintele lui Ponce despre natura inconjuratoare, si un iz usor de praf ii intra in nari, si era liniste peste tot si se-auzea doar glasul monoton al marelui senior care dicta nu stiu ce adunaturii aleia netrebnice de notari, si se mai auzeau si penitele alea din pene de gasca scartaind pe pergament, si balega aia cadea in praful drumului atat de monoton si de regulat, facand un zgomot fad, ca si cum ai lovi foarte usor, cu palma facuta caus, butelca goala a unui bautor de vin, si-avea o culoare verzuie atat de frumoasa, mai ales ca stralucea in soare, incat pe Ponce-l apuca un mare cascat si, desi era considerata o mare impolitete pe vremea aia, ii dadu drumul, mai multumit de sine insusi decat chiar magarul.


Si-atunci ingheta, pentru ca seniorul al mare, ta-su adica, era foarte protocolar si foarte chitit pe educatia lui, mai ales c-avea si speranta ca odata si-odata, daca se va purta ca lumea si nu va fi ghiolban Ponce va ajunge vreun mare mahar la curte, filosof sef, poet de elita, insarcinat imparatesc cu cugetarile, consultant in probleme de gandire sau ceva de genul asta, in fine, o functie din asta noua cum au aparut o gramada in ultima vreme, pentru ca lumea se duce de rapa..
Si niste ace de gheata incepura sa-i framante spinarea, si i se sticlira ochii si pana si magarul ala inceta cu balegatul, privind tamp spre Ponce si parca asteptandu-se sa cada cerul uite chiar in secunda asta. Se simtea in aer, sau cel putin Ponce, alaturi de magar, o simtea in aer ca facuse o mare gafa, si chestia e ca o facuse de fata cu ta-su. Numai ca pe seniorul al mare tocmai il durea undeva de cascatul inoportun al lui Ponce, pentru ca tocmai se incurcase in gadurile-i si pierduse sirul dictarii, si notarul ala spanchiu tocmai ii spunea ceva cu gura plina de bale si tocmai se pare ca seniorul nici n-auzise tocmai cascatul incriminator.

Lui Ponce ii lua cam trei minute sa-si dea seama ca ceafa lui usor bronzata si acoperita c-un puf ca de nou-nascut de rata nu va primi capacul bine-meritat. Cand se dezmetici si evalua situatia nu apuca sa rasufle usurat, si apropo, rasuflatul prea puternic era tot o mare impolitete pe vremea aia, pentru ca desoperi lipsa magarului. Dobitocul, dandu-si seama ca scatoalca nu va veni, isi vazuse de drum, desi nu avea nicio treaba, stapanul lui dandu-i liber in ziua aceea, altfel n-ar fi stat el ca prostu' in mijlocul drumului si ar fi fost undeva pe dealuri, carand cosuri incarcate cu portocale sau alte verdeturi.

Ponce ramase ca interzis, ia uite, dom'le, nici n-apuci sa stai si tu un pic inghetat, cu mintea ratacita, asteptand sa ti se zdruncine creierii prin actiunea unei severe dar drepte dojane parintesti si magarul asta iti si face una buna! Unde s-o fi dus? Bine, Ponce n-astepta sa i se zdruncine creierii, astepta o palma pe ceafa care i-ar fi mutat un pic capul din loc, asta pentru ca nici nu stia ca are creier sau ce-i aia.
Va trebui sa ajunga paj al unui ticnit ca sa afle ca omul are creier. Si nicimacar atunci n-a bagat la cap.

VOMITA (X)

omita micutul culegator de perle cu o violenta incredibila, de parca un ghem acvatic se caznea sa scoata capul la lumina din micutul lui stomac. In patru labe, vezi bine, simbolistica, pe plaja, sprijindu-se in coate si-n genunchi, dadea afara zdrente de scoici de-o culoare dubioasa, roz-movii, si mare parte din toata materia asta mucilaginoasa ajunsese pe paru-i, oare ce-si ziceau lor insele firele acum, inecate-n zeama de scoici? "Soro, da' chiar in halul asta?!", glumea el inchipuindu-si dialogul scandalizat, in rarele momente in care stomacu-i dadea semne de odihna. Si-apoi iar incepea, ghemul acvatic isi scotea ghearele, catarandu-se (vorba vine catarandu-se, daca statea in patru labe mai mult se catara la orizontala, ceea ce poate fi o frumoasa alegorie la adresa gravitatiei unui Pamant ce-a fost odata plat) prin mate, prin esofaguri, prin gatlejuri, umplandu-i gura cu care prea vesel le infulecase, cu ramasite roz-movii de scoici trandafirii. Da' cand stateai bine-merci in cur si-nfulecai era bine? Oare matele vin inaintea stomacului? Bineinteles ca da, depinde de ce parte a stomacului privesti, ca sa zic asa, asta daca-i posibil sa privesti vreodata dintr-o parte a vreunui stomac, si-aici parca-si amintea vag, la fel cum gustul vomei ii amintea vag de gustul scoicii, de niste mate, de-un stomac, de niste muschi revarsati si roz-movii la culoare, de niste capete de oase itindu-se printre muschii aia flasci, toate intinse pe-o masa la lumina unei lumanari tremuratoare pe care el insusi o tinea deasupra-i, tremurand, si maestrul tot rastindu-se la el "Lumina, Ponce, mai multa lumina!". Si-atunci, la fel ca acum, vomitase din belsug, numai ca nu vomitase scoici ci vreo fiertura de ovaz sau vreo aripa de potarniche sau cine stie ce altceva ar fi infulecat vreun paj pe vremurile-acelea, inainte ca maestrul sa-i spuna "Mananca bine, Ponce,-n seara asta, la noapte avem treaba."

Pedro Nuñuz de Guzmán fusese un copil ciudatel, mai ales cand se pornea vreo vanatoare de mistreti. Nu-i placeau goana sau vanatoarea in sine, cu tot zgomotul, toata tevatura aia, cu suliti, cutitoaie, ogari si alti caini, haitasi, obiceiuri, ceremonii, cu cornul ala din care suna un oarecare exact aiurea si-ncurca pe toata lumea, cu ordinele contradictorii pe care le dadea Maestrul de Vanatoare, cu eretele inutil adus mai mereu de iezuitul ala de treaba, dar necunoscator in artele vanatorii, cu toate palariile alea fanteziste, cu pene, de parc-ar fi fost indieni si nu spanioli cumsecade, cu eticheta si saluturile alea complicate, cu toate nimicurile si gesturile alea care-ar fi facut pielea oricarui mic nobil sa se-nfioare numai gandindu-se la ele. Toate astea-l lasau rece pe Pedro, lui ii placea altceva. Ii placea sa-si infinga degetele, vezi bine, la sfarsitul vanatorii, in ranile cauzate de suliti, sa departeze pielea paroasa a mistretului si sa priveasca fascinat rana aia inca pulsanda, sa simta caldura carnii sangerii, sa pipaie tendonul ala alb-alburiu de care era prins mistretul pentru a fi carat la castel, in fine, chestii scarboase. De-aia cand a crescut mare si-a fost facut cavaler si-apoi a ramas singur stapan pe castelu-i, dupa moartea prematura a tatalui, care-i bagase pe gat si-un mic paj, orice cavaler care se respecta are-un mic paj, daca nu de altceva macar ca sa-i dea capace dupa ceafa cand n-are ce face, ii placea s-aduca sus, in turn, intotdeauna exista un turn in cazuri din astea, si mai ales un turn infricosator, cadavre de tarani gasite pe camp, si multi se-ntrebau cum de se gaseau atat de multe cadavre de tarani pe camp in timpurile alea, si de unde veneau taranii astia carora nimeni nu le simtea lipsa, adica nimeni nu venea sa-i revendice. Si micutul paj, vrand-nevrand, il ajuta sa le care pana sus, pentru ca daca intotdeauna exista un turn in cazuri de-astea atunci intotdeauna turnul asta-i inalt, si-acolo vazuse el, printre mate, un stomac, printre muschi revarsati si roz-movii la culoare, printre capete alb-alburii de oase, ca un taran maur e exact la fel ca un taran spaniol pe dinauntru, poate, sa zicem, cu diferenta ca unul are ficatul mai mare ca alalant, iar celalalt are inima mai neagra, sau ca oasele unuia-s mai lungi un picut decat oasele unuia care-nainte s-o mierleasca era nitelus mai scund decat primul. Da' de putit puteau toti la fel.

Vomita micutul culegator de perle, vomita de zor, si-l durea gatul si-avea o senzatie stranie acolo unde-ar fi localizat el propria-i noada. Si cand nu vomita si se odihnea, tot in patru labe, il luau niste friguri de sus pana jos, sau, daca statea in patru labe, din stanga pana-n dreapta, si transpira o transpiratie rece si lipicioasa, si-acuma era si mai lipicioasa, mai ales ca voma aia se-ntinsese pe toata pielea si-i dadea o senzatie si mai si de voma, si iar vomita, si tasneau din el zdrente roz-movii de scoici trandafirii de ziceai ca acum-acuma-acusica vine sfarsitul lumii.

Vezi bine, se mai intampla si de-astea. Ideea e ca dupa ce vomiti sa te simti mai bine, mai usurat, cum ar veni, ai dat afara ce-i rau si-ai ramas cu stomacul gol si nu mai are de ce sa-ti fie rau, da' de unde. Pentru ca dupa ce termina tot circul asta cu statul in patru labe si vomitatul de zdrente de scoici si toate amintirile alea melancolice de cand fusese pajul unui traznit micutul culegator de perle nu se simtea de loc mai bine. Ba din contra, as putea spune, se simte mai rau! Pentru ca-l apucase pantecaraia. Ceea ce nu doresc nimanui, si trag cortina asupra descrierii celor ce urmeaza.

MERGETI (IX)

Mergeti, va conjur, mergeti in Puerto Rico. Mergeti in Viejo San Juan, mergeti la Catedrala San Juan Bautista, deschideti usile in caz ca-s inchise, pasiti in interiorul racoros, violati pronaosul cu prezenta voastra pacatoasa (pacatoasa fara-ndoiala), smulgeti piatra de mormant (ca sa faceti asta veti avea nevoie de-o macara, un cric sau vreo masinarie asemanatoare) si priviti interiorul: da, e gol.
Caloosahatchee sau Calusa, Caloosa, Calus, Carlos, Caalus, tot aia, sunt o specie de indieni care, ca toti indienii, folosesc sageti. Si-aici vorbesc de indienii aia adevarati, cu pene in par, bine, aia care-si permit, cu nasuri acviline, cu unelte din piatra, os, carapace de testoasa, tot tacamul. Calusa astia ziceau ca omul are trei suflete (trei?!), unul in pupila, unul in umbra si-unul in imaginea lor reflectata in apa, ca oglinzi n-aveau, nici macar d-alea de bronz, vezi bine, bronzul era, sau mai bine zis nu era. Tot indivizii astia Calusa mancau peste, scoici, crabi, arici de mare, si, de sarbatori sau cand se nimerea, o specie de cerb cu coada alba, rate, aligatori, testoase si-alte animale care treceau pe-acolo intamplator. Mai bagau in ei si tot felul de radacinoase, fructe, s-ar putea spune ca erau un fel de vanatori-culegatori pasnici pentru ca nu-si bateau prea mult capul cu agricultura, bine, tot omul avea acolo, in spatele colibei, o gradinita in care nevasta-sa punea sa creasca niste pepeni, un pic de papaya si, bineinteles, ardei iuti. Pot sa spun cu mana pe inima ca frumusel trai duceau ei acolo, in estuarul lor, trezindu-se dimineata, scarpinandu-se la coaie, ciufulindu-si un pic consoarta, palmuindu-si copiii cand intreceau masura, jucandu-se, alergand pe plajele alea cu nisip fin, aruncandu-si testoase unul altuia, iubindu-se, ajutandu-i p-ai mai tineri si proaspati casatoriti (vorba vine casatoriti) sa-si ridice, cu mijloacele lor rudimentare, o colibuta, acolo, unde sa-si duca traiul linistiti, mai glumind unul cu altul, mai reparand o piroga sau o plasa de pescuit, mai adunandu-se seara in jurul focului si band ferment de papaya bine condimentat cu praf de ardei iute, ai batrani mai povestind alor mai tineri despre cei trei Dumnezei ai lor, despre primul care stapanea Lumea, despre al doilea care stapanea Oamenii, despre al treilea care decidea soarta unui razboi, ca de, mai aveau oamenii si razboaie din cand in cand, pentru ca traiul nu-i bun decat atunci cand ii dai altuia in cap si-i iei ce-i al lui, adica nevasta si siragurile de scoici. Mai aveau si-un soi de preoti care purtau un soi de masti in timpul ceremoniilor, si-atunci toate femeile cantau cantece de-ale lor si, pe Dumnezeul meu, tare frumos mai era.
Micutul culegator de perle, pe-atunci nu era inca micutul culegator de perle, i-a vizitat de doua ori. Calusa astia cam stiau ce le poate pielea spaniolilor asa ca i-au primit cum se cuvine, cu 20 de pirogi inarmate pana-n dinti, si-a doua zi cu 80. Asa ca micutul culegator de perle a cam trebuit sa plece cu coada intre picioare, bine, vorba vine, n-avea coada, gandind el c-o sa ia de la Calusa si cand colo lasand, vreo 12 morti si cateva cazuri izolate de boala frantuzeasca. Stiau indienii sa-si apere colibele, nu-i vorba. Da' vezi ca micutul culegator de perle era ambitios pe vremea aia, asa ca se-ntoarse peste 4 ani, cu, zicea el, mai multi oameni si mai multa forta.
Na, ca si de data asta i-au copt-o saracutii, mai ales ca s-a trezit si c-o sageata otravita-n umar. Sageata ca sageata, si-ar fi fost de-ajuns sa-l doboare, tinand cont de practicile medicinale ale acelor vremuri, dar otrava era sa-i puna capac, s-inca bine de tot. Si-aici vroiam s-ajung, pentru ca aici se-ntampla o smecherie ca in loc sa moara cateva zile mai tarziu si oamenii lui sa-l ingroape cu onoruri in catedrala (de pe-atunci inca) San Juan Bautista, se-ntampla ca oamenii lui chiar asa fac, numai ca micutul culegator de perle se trezeste singur pe-o insula de la celalalt capat al pamantului in loc sa se trezeasca, cum ar fi fost normal, in mormant.
Ce se-ntamplase? Pe cine ingropasera in locul lui? Pe nimeni, evident, pentru ca si azi mormantul ala-i gol, si nu e oare acesta un pumnal intors cu lama spre mine, sa-mi zdruncine mie creierii si sa nu mai stiu despre ce vorbesc? N-o fi oare asta o razbunare macabra a lui Diego Colon Moniz, razbunator fiu al unui si mai razbunator tata? Datele-ar coincide, pentru ca Diego asta a murit la 5 ani dupa asa-zisa moarte a micutului culegator de perle. Sa fi inscenat Diego moartea si inmormantarea lui doar pentru a-l duce, slabit de boala si inconstient, pe-o insula la mama dracu'? Se stie ca-n perioada asta Diego a facut mai multe calatorii spre Spania, si-n drumul lui sa fi facut o escala (departe de drum si ciudata escala), si-ti dai seama c-a trebuit sa-si plateasca toti oamenii sa-si tina gurile, si guralivilor alora trebuia sa le dai mult ca sa taca, doar ca sa faca giumbuslucul asta de prost gust?
Bineinteles ca micutul culegator de perle habar n-avea de toata istoria asta, nici de Diego, nici de Calusa. Chestia e ca el acuma se afla exact acolo unde vroia s-ajunga, si n-o stia, desi el cauta lucrul asta in partea cealalta a pamantului, si-a trebuit s-ajunga la el prin razbunarea unui zanatec care, in loc sa-i faca voit un rau i-a facut un bine, far' macar cu mintea cea de pe urma s-o banuiasca.
Statea micutul culegator de perle si bea si se scalda aproape-n fiecare zi in Fons Juventutis si habar n-avea, si nu numai ca habar n-avea, dar habar n-avea c-o cautase vreodata sau c-o gasise.
Nori negri se adunau deasupra insulei din delta capului lui si-o primejdie si-o iarna invrajbita plutea in aer pentru ca, desi n-o stia, micutul culegator de perle primise Taina Botezului de doua ori. Si-asa ceva nu se face.

GONZALO (VIII)

Gonzalo Fernandez de Oviedo bineinteles ca manca rahat in Historia General y Natural de las Indias. Micutul culegator de perle n-avea nevoie de apa lacului pentru a-si vindeca impotenta. Era cat se poate de potent, si-asta si-o dovedise, sau i-o dovedise driada. Si mai manca rahat madrilezul atunci cand spunea despre el c-ar fi haladuit prin Florida. Rahat! Era vorba de Polinezia, care-i tot un fel de Indie. Sa nu mai spun de rahatelul cu ochi, sevillanul pupator in cur, adulatorul si pudelul altui adulator si pupator in cur, cum fratele meu sa scrii Historia General de las Indias si tu nici macar sa nu pui piciorul pe nisipul grunjos al plajelor Indiilor acelea pline de boli?, da, de Francisco Lopez de Gomara vorbesc, poltronul, secretarul personal, auzi, personal, al instigatorului acela de Cortes, care preia falsa impotenta de la Gonzalo si nici macar n-are bunul simt nu numai s-o verifice, dar macar sa citeze sursa, lucruri de trista si veche amintire ce se practicau in vremurile acelea ale oamenilor lipsiti suflet. Dar destul.
Tare mult i-ar fi placut micutului culegator de perle, nu-i voi spune inca numele, pentru ca e usor de ghicit, zic ca tare mult iar fi placut lui, cu gandurile alea incalcite, increnganate, viermuite, serpuite, sa se mai intalneasca o data, intamplator, cu draguta si fioroasa si arzatoarea ca focul de driada. Dar canci driade, pune-ti pofta-n cuiul ala de sub genunchi, ia-ti picioarele la spinare, in asa fel incat calcaiele si omoplatii sa se-atinga asa cum cotul atinge cerul gurii, uita de comploturile unghiilor, uita de vorbaria pirogii, uscheste-o micutule, dragutule, fiorosule, arzatorule ca focul de culegator de perle si culege niste perle, pentru ca asta-i menirea ta.
Povestea asta-mi pare ca se povesteste singura, si daca citesti cu atentie totul se leaga sau incet, incet, se leaga, si, ca sa citez din cineva care cita din altcineva care-l copia pe altul care copiase un manuscris, degetul mare rau ma doare.
Visase micutul culegator de perle? Ai, visase?
Mergand aiurea pe plaja intr-o zi, la cateva zile dupa incidentul (sau accidentul?!)(Incident sau accident?) cu driada, mobilis in mobili intradevar, ce se mai misca el prin lucrul ala miscator care era driada!, si intrandu-i lui nisipul ala grunjos printre degetele de la picioare, nu pentru ca asa era ci pentru ca asa trebuie, micutul culegator de perle se poticni de-un ditamai pietroiul care-si scosese coltul imobil, de data asta, printre firele de nisip. In partea asta a plajei parca nu prea ajunsese pana acum, desi de sute de ani de cand convietuise el cu el insusi pe insula asta ar fi trebuit s-o stie, cu toate dealurile, copacii, ridurile, vaile, tufisurile ei ca pe dealurile, copacii, ridurile, vaile, tufisurile propriului scrot, daca mi-e permis sa ma exprim astfel. Ciudatica treaba, toata partea asta de plaja era presarata de astfel de pietroaie, unele mai mari, altele mai mici, imobilis in imobili, cataroaie neinsufletite presarate pe-o plaja neinsufletita, tocmai bine asezate acolo sa-i zdrobeasca lui degetul mare de la picior.
Dupa ce se zvarcoli prin nisip pret de vreo doua ore, ba plangand, ba razand, isi aduna puterile si curajul sa-si priveasca degetul lovit care, iti dai seama, era plin de sange si de-un fel de zeama alb-galbuie, dar mai mult de sange. Topai in piciorul teafar pana la apa si-si scufunda, cu o grija care-ar fi induiosat si-un macelar, se stie, macelarii-s persoane brute, piciorul beteag in valuri, strangand din dinti si mijindu-si ochii de parca sute de sori i-ar fi intrat in ei. Se vede treaba ca sangele ala, nu mai vorbesc de specia aia de zeama alb-galbuie, nu se inchegase inca, asa ca nu fu nevoie sa se foloseasca de maini ca sa-si spele degetul ala mare, care-acum era si mai mare, desi avea picioare micute, fapt cunoscut. Nu numai ca era mai mare dar saracutul de deget incepuse sa ia o tenta vinetie, si la fel si unghia lui, care parea chiar un pic desprinsa, lucru care-l ingrijora nespus, ce-o sa zica celelalte unghii? Adunandu-si toata bruma de curaj pe care-o mai avea intinse incet un deget de la mana, poate chiar nenorocitul ala de deget cu nenorocita aia de unghie pe jumatate neagra care intre timp nu mai era pe jumatate neagra ci mai avea doar o dungulita neagra, doar un pic mai groasa decat dungulitele negre de la celelalte unghii, da' alea erau de la jeg, si cu cea mai mare grija isi atinse degetul lovit. Durerea pe care-o simti nu-i amintea de nimic, sifilisul fusese vrajeala pe langa acele-astea inrosite la foc mic care-l strabateau din deget pana-n coaie si-napoi. "Da' chiar in halu' asta poa' sa doara?!" injura el in gand, speriindu-si serpii si viermii si-alealalte chestii care-i purtau gandurile cu un urlet scos de data asta pe gura. "Tu-i mama masii cu plaja si cu care m-a pus sa ma plimb pe-aici!"
Durerea aia chiar ca-l secase la inima.
Bine, peste vreo doua zile se uita intamplator la degetul ala lovit care se mai dezumflase si nu mai avea decat cateva vinisoare vinetii si chiar il lua in mana si-l pipai si, lucru curios, unghia aia era pe jumatate neagra. Chestia asta parca i-ar fi adus aminte de ceva, dar alunga sarpele asta suparator de curios c-o fluturare de mana. Nu de unghii atipice ii ardea lui acum.

BUN (VII)

Bun. Si-acum, adevarul. Nu vantul sau ploaia facusera ca usa baracii lui sa atarne doar in balamaua de sus la inceputul acelui octombrie. El, el era apocriful, zvonacul, alunecosul, simulantul. Da, simulantul. Ce si-ar mai fi ascuns el sub un plaur mental amintirea asta! Ce-ar mai fi sugrumat el, cu micutele lui maini, viermele care-si cara in coada, ca Sisif in spate, remuscarea-i de granit. Ce l-ar mai fi smotocit el pe-acel Ouroboros, simbol tantric, vezi bine, si-asta se va vedea mai tarziu, ce-si mesteca propriul gand comportamental purtat, se stie, in coada-i purtata (la randul ei) obscen in gura. Ce-ar mai fi taiat el crengile acelui Jeduah ce-si purta, increnganat in el, mielul cu gand in coada, cu gust de peste si sange ca mierea. Ei bine, dar despre calti nimic? De data asta nu, despre calti numai de bine.
De unde si pana unde asemenea specii de ganduri? Ce vad eu aici nu este oare un cutit cu manerul indreptat spre mine si lama indreptata spre jugulara micutului culegator de perle? Simulantul! Nu-si aducea aminte! Minciuna! Isi aducea foarte bine aminte, si de izvor, si de umbra, si de lene, si de ciuperci, si de, vai!, rusinea-mi leaga mie limba, pentru moment.
Umbla teleleu, cum se pare ca deseori obisnuia, rotindu-si ochii prin frunzisul copacilor, cautand in increngatura crengilor un gand pe care-l credea pierdut sau pe care se prefacea ca l-a pierdut. Se oprise langa izvorul cu apa dulce, isi bagase micutele lui talpi noduroase si late ca niste frunze in apa lacului, se scarpina de zor in diferite locuri si se vedea clar pe fata lui ca n-are niciun chef de munca, ba chiar ca ar avea chef sa faca vreo nazbatie. Si chiar in stanga lui (sau erau in dreapta?) gaseste, doar sa-ntinda mana, parca prea la indemana, o natie de ciuperci, mari si suculente la vedere, ca niste pesti dolofani, ca niste palme de copil, ca niste pernute de felina, si de ce felina va avea parte! Asa ca-l mananca-n cur sa le manance, si dupa ce-o face, se trage frumusel la umbra, chiar sub crucea aia adusa de specia aia de misionar. Si-l apuca o lene, si-o stare de bine, urmata imediat, se putea altfel?, de-o ameteala si de-un vartej si de-o greata, si i se impaienjenesc ochii, si ia uite la el cum vede iesind dintre copaci, ca din ceata sau ca din apa sau ca din nimic, o draguta de driada, cu cap si tors de ceea ce ar fi considerat el c-ar trebui sa fie o micuta culegatoare de perle si cu spate si labe si coada, obscen ridicata, de felina mare si languroasa. Si natia asta de driada se-ndreapta spre el si cand e aproape vede el, ca prin ceata sau ca prin apa ca-i de vreo trei ori mai mare ca el, si-si spune, cu limba gandului ingalata de saliva, "Pana-aici ti-a fost, ori la bal ori la spital." Si-apoi ramane surprins sa vada, prin ceata, vezi bine, cum driada ridica ditamai laba cu ditamai pernuta ca o ciuperca sau ca o palma de copil (supradimensionat de altfel) si-ncepe sa-l atinga si sa-l pipaie si sa-l mangaie, intai pe obraji, apoi pe piept, si-apoi coboara, suspans, chiar acolo unde se scarpina el in fiecare dimineata. Si-aici il apuca pe el o lene si-o stare de bine si-o ameteala si-un vartej si mai dihai, de parca mancase sute de ciuperci, sute de mii ii pareau, nu trei. Si-mi vine din ce in ce mai greu sa explic ce s-a intamplat mai departe, la umbra crucii aduse si plantate acolo de specia aia de misionar, cruce pe care crescusera lujeri si muguri si vartejuri de lujeri si-alte plante agatatoare si care parea acum, privind lucrurile simbolic, un totem bachian, un menhir falic, asta daca exista si-alte tipuri de menhire, ce sa ne mai invartim in jurul cozii obscen ridicate, parea un falus inverzit.
Si-acum driada asta deja il incalecase, si-n partea de sus a corpurilor lor se-ntampla fenomenul ca ea-l privea in ochi c-o privire ce-l ingheta si-l dezgheta si-l punea la foc mic si-i umplea gura de saliva care se-amesteca cu saliva care-i curgea ei din gura si-apoi se scurgea pe obrajii, gatul si pieptul lui, iar micutele lui maini prinsesera radacini pe sanii ei de dimensiuni triple, iar in partea de jos a corpurilor lor era un fel de vanzoleala, un iures, un vartej, o furtuna de frunze, tulpini, lujere (iar lujere?), stamine si petale, o increngatura nerusinata de crengi, o incalceala obscura de calti, un amestec de piele, carne, par si blana, vegetal pana la ingemanare. Si-apoi iar ca prin ceata sau ca prin apa mai degraba, driada aproape ca se prabuseste peste el si-aproape ca-l sufoca cu greutatea ei, si sanii ei ii apasa pieptul si blana de pe burta si labele ei il gadila pe burta si picioarele lui dar de data asta micutul culegator de perle nu mai rade, pentru ca simte ca pubisu-i arde, odata cu pubisul ei paros. Si driada aia se ridica in trei labe la un moment dat, moment care lui i s-a parut c-a venit peste-o suta de ani, si cu cealalta laba il mangaie pe fata si pe barba si parca spre final ii trage una parinteste dupa ceafa, se-ndreapta de sale si-apoi iar se-ndreapta spre copaci, disparand languros la fel cum aparuse.
Sarpele-si mancase coada, Ouroboros, in gandul lui, se-ntorcea de unde venise, sau venea de unde se-ntorsese, care-i cam aceeasi chestie daca privesti lucrurile din perspectiva sarpelui, a driadei adica, sau m-am zapacit eu de tot si nu mai stiu ce vorbesc pentru ca, vezi, toata istoria asta nu-i chiar o canuta plina cu nisip grunjos, fie ea si-un pic ciobita, ci-i mai complicata, intreaba-l numai pe micutul culegator de perle si-o sa vezi ce-o sa-ti zica, si-o driada nu-i tot una cu un sarpe, fie el si incolacit intr-un inel, ca simbol tantric ce se afla.
Dintr-una-ntr-alta se trezise el, sau mai bine zis se dezmeticise el la umbra menhirului (de-acuma) transpirat si naclait tot in suc propriu (si nu numai). Si se ridica pe micutele lui picioare, face doi pasi si cade-n apa, unde se duce ca bolovanul la fund, loc in care-si revine in simtiri si trage voiniceste aer in piept, aer care de data asta era apa proaspata de izvor. Asa ca iese la mal ca un pisoi ud si tuseste si tuseste si tuseste pana cand toata apa aia-i iese din micutii lui plamani si-o ia la fuga, inspaimantat si tremurand din toate madularele, bine, nu chiar din toate madularele, spre plaja si spre baraca, unde-l apuca dracii si trage de usa baracii ca un drac surghiunit pe-o insula pustie, condamnat la o eternitate de pescuit scoici, si trage si smuceste si iar trage pana cand balamaua aia improvizata de jos cedeaza si dragutul de cui zboara si i se-nfinge fix sub genunchi.
Si trag perdeaua asupra celor ce au urmat, sunt unele lucruri care nu trebuiesc spuse, am mania zeii. Si sa ne fereasca Cel de Sus de mania zeilor!

"S-AVEM (VI)

"S-avem iertare", isi vorbeste micutul culegator de perle sie insusi, ca un ou cu propria-i gaoace, "dar daca vom continua in halul asta", folosind pluralul, vezi bine, era singur, "nu pun ramasag c-ajungem prea departe."
"E clar ca lumina zilei si-n acelasi timp neclar ca intunericul noptii: pe plaja asta se petrec lucruri ciudate." si-si trece o mana c-o unghie pe jumatate neagra prin parul de pe frunte, gandind mai departe.
"Chiar mai deunazi", era, desigur, redundant, "imi adusesem aminte de ceva care era, uite, puteam sa pun degetul pe el (sau pe ea?!) si sa zic asta e, cevaul asta e al meu si-n functie de el ma plasez in timp", si pune degetul pe nisipul grunjos si-mpinge si degetul intra ca-n branza si se ingroapa in nisip si el are trairea ca cevaul ala care-i sub nisip e-al lui si chiar se plaseaza in timp in functie de el.
"Daca ai memoria slaba poti sa uiti c-ai memoria slaba?" si-aici iar ramane nedumerit, ca o scoica aruncata de valuri printre pietrele de la mal si tot plimbata in sus si-n jos, in stanga si-n dreapta, inainte si-napoi pe malul apei, si-aici iar (iar aici?!) face o paranteza si se gandeste ca "Oare scoica are constiinta tridimensionalitatii deplasarii ei pe malul apei?" si revine apoi si "Daca-i uitat ca ai memoria slaba se numeste ca tu esti convins, bine, nu convins, dar intrucatva constient, ca ai memoria buna, sau ca nu-i nimic dereglat in memoria ta? Si n-ai nici cea mai mica banuiala ca ai tinere de minte cam cat nisip grunjos se afla intr-o canuta un pic ciobita sau chiar fara toarta dar goala?" si-si scoate degetul din nisip si se uita la el de parca l-ar fi vazut pentru prima oara.
"Ce chestie, degetul asta are o unghie pe jumatate neagra!" si, bineinteles, il baga in gura si-l umezeste, si-apoi il scoate si se uita razant si razand la el, lasandu-l sa straluceasca un pic pana se usuca. "Sa nu exageram", al naibii plural singuratic, "aici era vorba de memorie si de pierderea ei. Ar fi posibil ca cineva sa nu-si fi pierdut deloc memoria dar sa traiasca cu impresia ca si-a pierdut-o? Si-apoi, intr-o inlantuire aleatorie de evenimente sa uite ca si-a pierdut memoria, pe care de fapt nu si-o pierduse niciodata? Cum e sa uiti ceva ce n-ai stiut niciodata, si nici sa nu realizezi chestia asta? E ca un nimic, o chestie asa, un fir de par pubian in fata organului reproductiv masculin, adica nu-i mare chestie. E ca si cum n-ar fi fost." si-si vara degetul mic in ureche, o chestie noua, si-l misca repede repede dintr-o parte in alta si-nchide pe jumatate ochiul de pe partea cu urechea respectiva, si cu celalalt priveste boland spre mare, c-o expresie de caine in calduri pe fata. Apoi il scoate, il sterge de nisip si gandeste mai departe.
"Si pana la urma de ce n-ar fi? De ce sa nu ne fi pierdut memoria si-apoi sa fi uitat ca ne-am pierdut-o?" se gandeste el, realizand ca foloseste afurisitul de plural ca sa aibe ideea unei complicitati. "La naiba cu complicitatea, mi-am pierdut memoria, e clar, si-apoi am uitat ca am pierdut-o, si punct. Sau, daca ma situez de partea cealalta al punctului de referinta pe care l-am gasit si-apoi am uitat ca l-am gasit, nu mi-am pierdut memoria, dupa care am uitat ca mi-am pierdut-o, desi nu mi-o pierdusem niciodata. Cum s-ar zice, am uitat c-am avut sau c-am pierdut ce-am avut si ce-am pierdut" si rade amuzat de propriu-i joc de cuvinte mai mult sau mai putin reusit, dar in momentele astea se multumeste si cu-atat.
"Se pare" si renunta aici (da, aici) si la singular, adoptand ambiguitatea, "ca nu-i mare scofala de capul memoriei asteia. Azi o are omul, maine n-o mai are, sau are impresia ca n-o mai are, desi n-a pierdut-o niciodata, sau i se pare cum ca ar fi avut-o vreodata. Cum ar spune unii, vrajeala."
"Cu vrajeala treci si marea, asta daca ai o piroga serioasa si niscaiva provizii sanatoase, ca sa nu mai zic ca ai nevoie si de apa de baut precum si de o mare prietenoasa, un curent potrivit si nitel noroc, poate si-o mare nu prea mare, adica o mare mai mica." si iar rade, inveselit de propriile-i ganduri, ca un vierme amuzat de viermele-i mai mic care-i cara gandul in coada. Lui, viermelui.
Si se face seara si realizeaza ca a lalait-o toata ziua pe plaja, scobindu-se in urechi si cateodata in buric, in loc sa-si vada de treaba ca un micut culegator de perle ce se afla. "Si cam care crezi mataluta c-ari fi trebusoara asta urgenta pe care-ar fi trebuit s-o fac azi? Sau maine? Sau luna asta? Sau o suta de ani de-acum incolo? Sau incoace, bineinteles, depinde de ce parte a punctului de referinta te afli." "Cap sec, ai o scoica de prins, o perla de cules!"
Pe cai, voinicii mei, nu-i timp de lalait aiurea pe plaja! Soarele mai are trei suliti si apune, piroga asteapta, si micutul culegator de perle isi ia micutele lui picioare la micuta lui spinare si fuge spre buna si batrana (si micuta, de altfel) lui piroga, o-mpinge-n mare si-ncepe sa vasleasca voiniceste.
"Ce habauc! Nu-i a buna cu gandirea asta, ne face sa ne pierdem simtul realitatii", ah, plural insiduos, "uitam ce-avem de facut."
Bineinteles ca lumina-i prea slaba pentru cules scoici si, cu putin noroc, perle, asa ca dupa ceva timp micutul culegator de perle sa-ntoarce la mal ca un caine plouat, ceea ce nu-i o imagine lipsita de sugestii pentru ca, iata, tocmai incepe sa ploua.
"Pana la urma tot raul spre bine, maine si-asa o sa uit ziua de azi, pentru ca am memoria slaba, nici macar nu mi-aduc aminte azi ce-am de facut maine, asa ca-mi pare firesc ca de maine sa nu-mi aduc aminte ce-am facut azi." Si micutul culegator de perle adoarme flamand si ghemuit pe micutul lui pat de frunze, cu micutele lui maini si micutele lui picioare stranse la pieptul lui micut, visand impacat viermi si serpi si crengi si calti inotand sau plutind in delta memoriei sale chinuite, grabindu-se s-ajunga la liman, mai zabovind pe cate-un plaur, mai cotind-o pe cate-un canal, mai luandu-se la harta, toate astea pentru a-i livra lui, in cursul noptii, ganduri proaspete ca o placinta de dovleac tocmai scoasa din cuptor. Frumoasa imagine, imaginea viermilor-ganduri purtandu-se pe ei insisi printre plauri, tocmai pentru a se livra pe ei insisi. Proaspeti ca o placinta de dovleac tocmai scoasa din cuptor.