Nu ştiu exact ce impresie mi-a făcut Aguirre, der Zorn Gottes. E al doilea film de Herzog pe care-l văd şi sunt nu confuz, bine, un pic confuz, şi un pic indiferent, mai bine vă zic despre altceva. Cum m-am trezit eu azi dimineaţă pe la 6 aşa, m-am spălat pe dinţi şi-am ieşit la o alegare uşoară. Am luat-o printre blocuri şi când să traversez parcarea aia de lângă teoretic spre plajă, unde-s terenurile alea de baschet, skating şi whatnot aud un lipăit grăbit în spatele meu. Cu o mişcare agilă mă întorc la 180 de grade şi dau nas în nas cu ditamai dulăul pornit să mă capseze. După ce rezolv problema cobor atletic scările alea ce dau pe faleză, ca un Balboa inversat, şi dau peste vreo 6 râi de căţeluşi d-ăia pui, mici, abea ieşiţi din mama lor care n-au ce face şi se iau după mine cu chef de joacă. Pe loc, instant, la moment, planul meu malefic se materializează. Continui alergarea cu janghinele după mine şi-un zâmbet mulţumit pe faţă. Ajung exact unde doream, la magazinele alea de pe plaja Saturn, alea cu colaci, saltele şi altele, alea de pe colţ de-acolo, până să ajungi unde avea Samuilă (sau măsa şi tasu lu Samuilă) terasa. Acolo îşi duce veacul de vreo câteva sute de ani cred eu o mare gaşcă de câini bagabonzi (şi-aici fac o paranteză, Cornel Constantiniu sau cum îl cheamă mănăncă un mare rahat cu cântecu ăla, bagabonzii numai lorzi nu sunt, te atacă pe la spate fără măcar să mârâie, fără niciun avertisment cavaleresc, cum ar sugera cântecu, unu m-a capsat odată de genunchi chiar în Regie, şi în ziua aia tocmai îmi luasem blugi noi din Europa, eram cu flocoşania, ea poate să confirme dacă mai trăieşte). În fine, cum ajung eu acolo cu potăile alea mici chirăind în joacă după mine încep să apară, nene, câte unu, câte doi, din boscheţi, ca velociraptorii, că tot am văzut Jurasicele de curând. Eu aveam planul meu malefic şi ştiam că n-o să mă atace pe mine aşa că nu mă opresc, alerg în continuare cu un aer jovial, nu mă uit în urmă, nepăsător la zbieretele, urletele, chirăielile şi strigătele de moarte ce se aud dinspre masacrul care are loc chiar în spatele meu. Una alta, a fost o dimineaţă reuşită. Bine, am mai fost atacat încă de trei ori până să ajung acasă, la terasa lu Samuilă, la bariera aia de la plaja dintre Saturn şi Venus şi în faţă la Cleopatra, la întoarcere, dar am trecut peste toate astea cu seninătate, a fost una din rarele ocazii în care, eu, Axl, exact ca Brian Boitano, am conceput un plan şi l-am dus până la capăt.
Revenind la Aguirre, der Zorn Gottes, în filmul ăsta apar şi femei, ba chiar o anume Dona Ines care şi dispare, ce vroiam eu să spun e că istoria Noii Spanii e plină de Done Ines cum e plină Arthuriada de-alde Elaine sau Biblia de Marii, că nici nu mai ştii care e care sau dacă-s toate aceeaşi persoană.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu