Acuma ce mama dracu poţi spune despre un film prea lung, prea slow, prea trist, trist în sensul de bă, tristule, un film care nu ţi-a plăcut, şi lu Pisi niciatât, care-ţi dă dureri de cap şi abea aştepţi să se termine dracu odată, să-l tai, să-l urci, să-l scrii şi să uiţi dracu că l-ai văzut vreodată? Cum ar spune mutu, nu-s multe de spus. Există filmele ălea la care te uiţi şi nu se întâmplă mai nimic, te tot uiţi, te apropii de final şi tot nu se întâmplă nimic şi se termină filmul şi totuşi ţi-a plăcut, mai mult sau mai puţin explicabil. Sau există filmele ălea care-s de căcat da e un actor acolo care joacă de mamă-mamă şi te uiţi pentru că vrei să-l vezi pe el şi la sfârşit parcă ţi-a plăcut niţeluş filmul. Sau există filmele ălea tot de căcat dar care au o gagică bună de tot cu ţâţe şi ştii din surse sigure că şi le-arată şi, hai, bine, nu te uiţi la tot filmul, dai un pic pe fast fwd, da la sfârşit tot ai sentimentul că ai câştigat ceva.
Stone e exact aşa da fără părţile bune. De Niro joacă în nota recentă, Norton se cam screme şi ţâţele lu Milla-s ţâţele lu Milla.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu