The Misfortunates (De helaasheid der dingen) e un fel de Animal Kingdom care-i un fel de The Wild and Wonderful Whites of West Virginia, si eu ma simt intr-un mod bizar atras de stilul de viata al rednecşilor. E povestea aia clasica cu flacau’ care desi creste in niste circumstante dubioase, inconjurat de tot felu’ de rude trashy reuseste sa se detaseze pe cat posibil si sa izbaveasca, sau na, macar incearca. Acum eu cand zic circumstante dubioase nu glumesc, flacau asta sta-n aceeasi casa cu ta-su, vreo 3 unchi (fratii lu ta-su) si mama lor, respectiv bunica. Si fratii astia-s un fel de Vlarinesti beţi, iti imaginezi 4 Vlarinesti beţi in aceeasi casa? Nu-i o imagine prea placuta. Bun, arata bine si te trage la baut…dealtfel mi se pare ca mai am o bere si vreo doo sutici de techila prin frigider.
A, era sa uit, asta mic are un profesor care-l tot pedepseste cu lucrari pentru acasa cum ne dadea ala noo in generala, Grija becului pentru deplinatatea sfeclei, Serbare la roşu in numele crestinataţii, Disparitia domnului D. sau Paula, de ce fugi?... chestii d-astea, mi-au adus aminte de asta, cum dracu-l chema ca nu mai stiu, avea Magazinul Şoseta, statea cu mine-n bloc, undeva la parter si avea un copil cu foarte multa imaginatie, facea gargară cu nisip, chiar facea, si nu ocolea băltocile, trecea direct prin ele, respect!
Fucking Trilulilul! După astfel de evenimente începi să te îndoeşti dacă este o idee bună să mai foloseşti sau nu trilul lilul ca player. Şi din momentul în care îndoeala îţi intră în suflet zilele crocodilul lui sunt numărate. Tic tac.
Să înfundăm Trilul Lilul cu pese proaste! Un original.
Acum nu stiu cum sa zic, Ex Drummer face parte din categoria aia de filme care nu au neaparat o categorie a lor, sau na, poate e intr-o categorie, da’ nu cu alte filme, cu şobolanu’ muzical, cu vaca paranoica cheala si eventual cu poponaru’ de toaletă publică. Ex Drummer e un film Belgian. Nu-ti zice nimic asta? Belgienii au facut si Man Bites Dog. Nimic? Hai s-o punem altfel, belgienii se lovesc intim cu aurolaci sub 10 ani, belgienii le daruiesc copii copiilor lor din beci ca sa aibe mai multi copii de iubit. In felul ciudat in care se inmultesc belgienii, in vreo 100 de ani o sa ajunga toti niste legume bolnave albinoase fara dinti. Da’ nu santem aici ca sa-i judecam sau etichetam pe belgieni, da-i dracu’ de pedofili, santem aici ca sa vorbim de Ex Drummer. Ex Drummer cred ca e cam singu’ film pe care l-am vazut care combina in mod placut violenta, comicul, pornografia, mongoloidul si muzica si reuseste sa aibe totusi o poveste catdecat interesanta. Bun.
Ma, eu cred ca Funny Games e unul dintre principalele motive pentru care americanii isi tin arme de foc sub pat, bâte de beizbol dupa uşa si crose de golf in coşul pentru umbrele. F.G. e un film austriac din ‘97 despre o familie de 3 peste care intra un duo de flacai psihopati si ce fac ei 5 pentru vreo 12 ore… e interesant, desi cred ca regizoru e la randu’ lui psihopat, nu prin ce ii pune pe astia doi sa le faca victimelor ci mai mult prin cum alege sa construiasca filmu’… da’ na, e un film austriac…aduce destul de mult cu alea nemţesti si cu totii stim ce parere am eu despre filmele nemtesti. Capu’ familiei e jucat de securistu din The Lives of Others, si nevasta-sa face un rol destul de bun. Daca e sa faci asa o medie, filmu e vazubil, bunicel chiar cateodata, are cateva chestii interesante. Acum, americanii au vazut si ei acest film, le-a placut si in 2007 au facut un rimeic si cu toti stim ce parere am eu despre rimeicurile americane. Funny Games 07 este exact cum te-ai astepta sa fie fata de Funny Games 97. Dupa cum am mai zis, americanii au luat filmu, au schimbat actorii si au facut exact aceeasi chestie da ceva mai nasoala… in cazu de fata filmele arata aproape identic, aia au exact aceeasi masina, aceeasi barca, acelasi gard si poarta la casa, exact acelasi mobilier in casa, personajele au exact aceleasi replici, multe cadre-s la fel… si cand se intampla aceasta te-ai putea intreba, daca totu e aproape identic, cum reuseste varianta americana sa fie mai proasta?
Trilulilu m-a lucrat, m-a facut intr-un mod neplacut, o sa pun o pesa de jale si amar ca-mi pare putin rau de toata muzica aia stearsa, de dublele alea… Mda, o pesa de jale, n-o asculta daca n-ai asunsa pe undeva prin sifonier o sticla de 2 litri de vin.
Si inca o pesa care se potriveste catdecat cu treaba: Timpuri Noi - Malu' Valu'
Încep să cred din ce în ce mai mult ca reggae sau cum se scrie e o chestie a cărei originalitate e foarte limitată. Adică cele mai multe cover-uri de pese sunt variante reggae.
Asta e o variantă folosită la nunţi şi barmiţvas.
Asta e cam singurul cover pe care l-aş asculta.
Şi asta-i o chestie iugoslavă sau ceva.
Nu sunt foarte mândru de ce-am pus mai sus. Nu sunt foarte mândru deloc.
Romain Gavras are ceva cu roşcaţii, nu se stie exact ce, poate-i chiar o simpatie. Pe R.G. l-am remarcat pe vremea cand facea videoclipuri si tre sa zic ca facea videoclipuri bune, serioase, nu se juca, ala de la Born Free a lu M.I.A. poate sa fie chiar un scurt metraj ca are aproape 10 minute. In Born Free a abordat prima oara roşcaţii si problemele lor de adaptare la societate… sau probleme societatii cu ei, nu conteaza. Dup-aia a facut un clip pentru Justice la Stress care e extraordinar si a facut si un documentar cu ei, Justice- A Cross the Universe care e destul de tare. Si banuiesc ca dupa astea a crezut ca trebuie sa faca un film serios, asa i-a zis lumea, ba, tre sa faci un lung metraj ca esti bun cu camera-n mana, vorba aia, ce ar zice taticu Costa daca ai face numai videoclipuri si documentare despre trupe electro? E, si asta a si facut… Notre Jour Viendra este tentativa lui la glorie si intr-adevar, daca avea intre 5 si 10 minute si ar fi acoperit de o melodie ar fi extraordinar. Asa cum e nu-i mare scofala, adica arata bine, si na, e Vincent da'... nu, e busit atat de rau ca nici n-am chef... Imi place ca personaju lu Vincent Cassel toarna alcool pe niste bagaboante si incearca sa le dea foc, exact cum faceau flacaii aia doi de la Justice cu groupiesele… si ca dau foc la masina exact ca-n videoclipu de la Stress. Ca o nota asa, N.J.V. are cel mai real sange pe care l-am vazut in vreun film, culoarea, densitatea, e perfect, nu m-ar mira sa fie adevarat.
Nu prea mi-am bătut capul cu The Fighter, adică e un film okeish în sensul că e ok. N-am nici cea mai vagă idee cine e Amy Adams şi de ce a fost nominalizată la nu ştiu ce pentru rolul ăsta şi nici nu vreau să sap în direcţia asta. Marky Mark joacă exact ca balega care este şi dacă nu era frasu nu mă uitam la filmu ăsta. Frasu adică Christian Bale care habar n-aveam că are talent. Asta nu înseamnă c-o să încep să mă uit la filme cu el, decât accidental, desigur.
Încă o chestie, The Fighter se bagă în categoria aia nesuferită a clicilor, adică regizoru care-şi pune actoru în tot ce face, în cazul de faţă David O. Russell îl vâră pe Marky Mark întrun rol care nu-l prinde doar pentru că s-o fi distrat cu el la băute în timp ce făceau I Heart Hukabees sau Three Kings.
Nu ştiu cine spunea că o dată la doi ani apare câte un film de genul ăsta, ori cu boxeori care se antrenează şi în final înving, ori cu antrenori de fotbal american/baseball/ basket/ hokey care preiau o răpciugă de echipă şi-o aduc pe culmile gloriei judeţene, ori cu gimnaste geriatrice care-şi fac cambeacul la olimpiada de la Beijing şi tot aşa, filme care reamintesc consumatorului american de popcorn şi junkfood că pe lume există şi performanţă sportivă şi nu-i bine să stai pe canapea să te-mbuibi ca o vacă ce eşti. Din categoria asta face parte şi The Fighter şi-odată la doi ani merge şi-un film de-ăsta şi sper să nu mai văd aşa ceva decât prin 2013, şi să fie despre gymkata.
Ma, eu ca baiat crescut in niste conditii mai modeste, am invatat de mic sa nu-mi doresc prea multe chestii, si chiar nu mi-am dorit multe inafara de piticu’ meu personal care sa-mi aduca un pahar cu apa si care sa se pişe noaptea-n locu’ meu… decat poate doo chestii, doo chestii am vrut intotdeauna si n-am avut niciodata, o bicicleta si un backing vocal de 3 păsă care sa ma sustina-n tot ce zic. Vreau si eu o bere si-o vodka mica fara gheata… Daaa, asta vreaaaa, shoop-shoop-shoobidubap… Ma duc sa fac un duş… Spliş-splaş uuuu yeeee. Pisi, poti sa vii putin pana-n dormitor… Uuu you gonna get it, who’s gonna get it ? Youuu. Bine, bicicleta nu mi-as mai cumpara acum pentru ca m-am obisnuit s-o vreau atat de mult incat e mai bine sa las treaba asa cum e, adica mi-am dorit-o atat de mult incat nici nu-mi dau seama ca n-o mai vreau. In urma cu ceva vreme, 10 ani sa zic, am vazut o bucata scurta din The Commitments la VH1 cred si m-am indragostit de blonda aia din mijloc, acum nu-mi mai place asa de mult. TC e un film simplu si la obiect despre un flacau din Dublin care isi face o formatie recrutand talente din randu’ muncitorilor in fabrici si vanzatoarelor de la chioscuri, un flacau care vrea sa aduca soulu’ back to the working class. Muzica foarte buna si aparitii interesante legate de muzica irlandeza, se fac mistouri de U2, apar Corristele (filmu asta le-a lansat) in roluri mici, puştiu de pe coverurile Boy si War de la U2 are o aparitie scurteanu…
Birocraţia şi penuria de timp au făcut ca APF, Asociaţia Prietenii de Familie să se concretizeze abia ieri. Chiar dacă ideea nu este nouă, noi cochetăm cu ea încă din 2008.
Asociaţia Prietenii de Familie (APF) este o organizaţie neguvernamentală, non-profit şi nepartizană, cu sediul în Bucureşti, înfiinţată la data de 18 februarie 2011. APF are în prezent 11 membri şi voluntari.
În prezent APF are în curs de implementare mai multe proiecte cu finanţare externă sau proprie având ca beneficiar publicul larg. Fiind un ONG proaspăt înfiinţat, APF contează pe sprijinul şi încurajările voastre!
Date de contact
Nume entitate non-profit - Asociaţia Prietenii de Familie
Remake-urile, care-i treaba cu ele? De ce-s toate niste mizerii? Nu se stie. Culmea e ca majoritatea remakeurilor se fac dupa filme proaste care au avut success din cauza ca abordau un subiect nou, ceva iesit din comun… mda deci in mare parte remakeurile-s mai proaste decat niste filme proaste. Si mai sant o mare parte care-s facute dupa cult movies care nu prea-ti dau alta optiune inafara de love or hate si eu de cele mai multe ori le hate. N-am chef sa vorbesc prea mult de ele, o sa enumar in schimb cateva intr-un anume fel, cateva exceptii, cateva curiozitati, unele preferate d-ale mele. Cape Fear si The Departed ale lu Scorsese-s rimeicuri. Let the Right One In (bun) si Let Me In (franj), de ce ai face un rimeic la nici 2 ani diferenta? Death Race 2000 (originalul) e unu’ dintre filmele mele preferate, rimeicu’ e infect, infect in sensu de ca ti se face rau de la stomac daca te uiti la el. Dinner for Schmucks e o furaciune d-aia pe direct dupa un francez pe care l-am vazut de curand, Le Diner de Cons. La 3:10 to Yuma am preferat rimeicu. Flubber, mizeria aia cu mizeria aia de Robin Williams e rimeic dupa un film pe care l-am vazut la gradina de vara cand eram foarte mic, da’ pe care mi-l amintesc foarte bine, The Absent-Minded Professor. Scent of a Woman e rimeic dupa un italian, Profumo di dona. Last Man Standing cre’ ca-i singu’ film cu Bruce Willis care-mi place si e un rimeic dupa Yojimbou’ lu Kurosawa. Scarface e rimeic dupa Scarfaceu’din ’32. Acum, nu stiu cum sa zic, mai sant o gramada de filme pe care americanii le iau de la franceji, de la italieni, scandinavi si asiatici si le copiaza exact, schimba actorii, le casteaza de tot ce-nseamna coaie si sentiment si le dau drumu’ pe ecrane… astea io zic ca nu-s rimeicuri pentru ca nu le refac, doar le sterilizeaza.
Hai sa punem si o lista cu rimeicuri care ar trebui sa apara-n viitor: Straw Dogs nu e rau si tre sa apara anu’ asta cu James Marsden in locu lu’ Hoffman, deci nu ne asteptam la nimic bun; Conan, Commando, The Crow si Judge Dredd cica se rimeicuiesc si ele. Barbarella o sa apara si ea prin 2012 si sper din toata inima ca n-o sa vina maiasii peste noi pana atunci pentru ca-i un preferat d-al meu, Mad Max iar trebuie sa fie ceva interesant si Battle Royale pe care sigur o sa-l buleasca americanii.
Când nu te aştepţi apare aşa o chestie de te lasă mat. Şi dacă chestia vine de la englezi cu atât mai bine. Da, sunt anglofil.
Four Lions spune povestea unor tipi care intenţionează să facă ceva şi cum îşi urmează ei scopul propus interacţionând în tot acest timp cu oamenii din jurul lor. Da, aia e o ceoară cu un dispozitiv exploziv ataşat.
Sigur o să-ţi placă, tipul care l-a făcut, Chris Morris e cumva asociat cu The IT Crowd.
Să nu uit, să nu uit, cred că e cea mai şmecheră chestie britişească de la Lock Stock încoace. Nu-i mai bun ca Lock Stock, dar still.
Teoretic, Trolljegeren e o băşină norvegiană. Practic, nu e. De ce? Avem premisele care este, hand-held camera (Blair Witch Project, Cloverfield, Quarantine), buget mic (Blair Witch Project, Cloverfield, Quarantine), night vision (Blair Witch Project, Cloverfield, Quarantine). Şi dacă alea-s flatulenţe logic ar fi să fie şi Trolljegeren da nu e. De ce? Nu ştiu. Or fi norvegienii cu stea în frunte sau au bunul simţ să nu mănânce decât strictul necesar de căcat.
Şmecheria e că mi-a plăcut filmul deşi m-am uitat la el montat să nu-mi placă ca să pot să-i dau peste nas lu Tuşat cu norvegienii lui cu tot.
Si desigur, Kung fu, sau Kung Fu Hustle in traducere, Agitatia Kung Fu daca vrei… Imbulzeala Implinirii Umane daca e sa traducem pana la sange, si noo ne place sa traducem pana la sange, nu? Da, asa ne place. Nu stiu ce sa zic de el, doar ca poate e unu dintre filmele alea mai ciudate cu actiune ciuciungheza perfect pentru duminica seara... la dracu, are un nene cu un topor intr-o mana si-o acadea-n cealanta pe afis...
Silver Apples - You and IO pesa din '69 care pare de ieri si o poza facuta cu primu' meu aparat digital, un Samsung Digimax 301 care pe lumina putina facea numai chestii d-astea. Poate dau nastere la un trend, dracu' stie, ca toti o ardeau pe digital, dup-aia au luat-o pe analog ca-i mai cul, dup-aia pe analog obosit de plastic... digital obosit cred ca-i viitoru' fotografiei cul.
Daca-ţi zicea cineva in ’88 ca-n ’89 Ceausescu o sa moara, ca o sa vina peste tine democratia, c-o sa ţi se urce la cap si ca-n 2010 o sa dai niste bani ca sa te duci sa vezi 3 ore de filmări aiurea cu Nicolae la cinema ii ardeai o lopată-n gât si iti continuai linistit drumu’ spre câmp. Mai grav, daca cineva imi zicea in ’88 ca eu peste vreo 20 de ani o sa deaunloadez de pe internet Autobiografia lui N.C. pe calculatorul meu personal portabil si c-o sa ma uit la el cu o oarecare placere in timp ce mananc Pringles si beau Coca Cola, nu-ntelegeam nimic. Si acum putem s-o luam razna putin si sa-i zicem lu’ Vladuţ V., il ştiţi, flăcău’ ala care avea pe cămaşă insigne cu tot felu’ de spice pentru tot felu’ de merite si şnur d-ala albastru de comandant de unitate, care recita la serbarile de-nceput de an cu o intonaţie si o dedicaţie de ţi se facea paru’ măciucă, lu’ Vladuţ care iubea sincer partidul si conducatorul, să-i zici prin 89 vara, bă boule, peste 20 de ani o sa te doara la caşcarabea de tovarasu’ Nicolae, o sa ai tu alte probleme, o sa te indragostesti de-o curva, o s-o iei razna si cand o sa apara o legatura video de 3 ore cu el pe piaţa nici n-o sa auzi de ea. Acum nu-nteleg de ce chestia asta are nevoie de un regizor sau de ce-i zice documentar si respectiv autobiografie, pentru ca nu-i asa ceva, eu ma bucuram ca prostu ca s-au descoperit ceva filme facute de Nicolae cu familia lui sau niste jurnale, dar nu s-a descoperit asa ceva, sau na, poate s-au descoperit da’ nu-s aici. În schimb avem foarte mult material ce aduce a propaganda curată (conferinte, congrese, juraminte, cacat) si ramane cam mai putin de o ora din alea 3 care-i interesanta, din care chiar daca nu inveti ceva nou, arata bine. Mi-a placut cum o ardeau aia in Cehoslovacia, se vede ca-s comunisti doar cu numele, ca nu-nghite nimeni p-acolo politica partidului si nici nu se chinuie sa se prefaca… si mai sant tari si bucatile cu vizitele lui la ciuciunghezi si alea cu Bucurestiu' ca şantier… da’ singurul lucru nou pe care l-am aflat din astea 3 ore e ca era franj la volei, franj-pitic-trişor, ia uite cum trage de fileu bagabontu’ si nu i se pare nimic in neregula cu asta. Ceausescu…
Multumim Muntelui pentru atentionare. Mare bagaboanta si Elisaveta.
Si de ce nu, inca un australian, The Interview din ’98 e un film bun in sensu’ ala clasic, un fel de good ol’ movie… adica are o poveste buna, e jucat bine si respectiv foarte bine, personajele-s bine conturate, are rasturnari de situatie si asa mai departe. Unu’ dintre politisti seamana binisor cu Russel Crowe si cand ai zis ca si Romper Stomper e australian m-am gandit ca si R.C. e la randul lui astfel, ceea ce se pare ca-i adevarat in mare parte… si se mai pare si ca australienii au o mana de actori putin cunoscuti care joaca foarte bine… nu zic neaparat de Crowe, I’m not a big Russel Crowe fan, zic in cazul asta de Hugo Weaving, domnul V din V for Vendetta, ala rau din Matrix si capetenia elfilor din Lord of the Rings… mda, nu-i un C.V. extraordinar da’ in The Interview face un rol extraordinar.
P&Z vă aduce drama de marţi pe la prânz. Boy A e aşa o chestie foarte bună spre extraordinară în cazul în care eşti în căutare de un film bun. Nu prea aş vrea să spun mai nimic despre el, crecă îl las aici fără prea multe vorbe şi recomand vizionarea la roşu, fără trailere, alte reviewuri sau păreri.
Cu menţiunea că dacă ţi-a plăcut Dead Man's Shoes (şi ştiu că ţi-a plăcut) e posibil să-ţi placă şi ăsta.
Şi acum, niţică subcultură. Pe la 1960 în Anglia nu se întâmpla mare lucru semnificativ pentru subiectul discuţiei aşa că tineretul hipster se împărţea în doo. The Mods vs. The Rockers, doo grupuri în etern conflict, se băteau pe unde se prindeau.
Mods-ii ascultau pop-pop-pop music, nigger soul, ska jamaican, beat britişesc (The Who, The Yardbirds, The Small Faces), de unde şi denumirea de mods, care vine de la modernist. Călăreau scutere italieneşti şi şi le tunau cu multe faruri şi oglinzi, băgau amfetamine în cluburi de noapte şi se îmbrăcau curăţel şi fancy, la costum, cravată, vestuţă, pantofiori, cu eterna kaki-rain-coat pe deasupra. Cică mods-ii au fost prima generaţie de adolescenţi englezi care n-a fost obligată să contribuie la finanţele familiei proprii aşa că îşi cheltuia salariul (after school jobs) pe fashion şi altele şi lucrul ăsta mă înduioşează oarecum deoarece eu n-am ştiut că am alocaţie de la stat decât atunci când n-am mai avut. Gagicili mods se îmbrăcau androgin-style, la pantalon, cămaşă şi frizură scurtă şi erau privite ca şi cum, şi chiar aveau un statut emancipat, diferit de statutul feminin în alte sub-culturi ale timpului. Ca să reziste toată noaptea în cluburile dansante mods-ii foloseau o combinaţie de amfetamine cu barbiturice numită purple-heart (Drynamil), chestie încă legală în Anglia la vremea respectivă, şi mods-ii o luau nu ca să fie high ci ca să rămână alerţi şi proaspeţi. Fumatul de canabis sau consumul excesiv de alcool nu sunt asociate cu mişcarea mods, fiind dispreţuite nu consumul în sine ci efectele consumului lor. Să zicem, amfetaminele au fost pentru mods ceea ce LSD-ul şi earba au fost pentru hippies.
Din mods au derivat skin-heads-ii.
Rocker-ii sau Leather Boys reprezintă o subcultură mai veche decât ăi de mai sus, apărând în Anglia prin anii 50.
Până post WW2 să ai şi să călăreşti o motocicletă în Anglia însemna ceva, adică aveai o prestanţă, o poziţie în societatea britişească, un băţ în cur, nu erai un neica nimeni cum ar veni, erai bogat şi la modă. După 1950 când s-au ieftinit mai toate clasa de mijloc a avut mijloacele şi voinţa să-şi cumpere motociclete deoarece erau un mijloc de transport ieftin şi uşor de întreţinut aşa că motorul devine apanajul săracilor. Subcultura rocker-ilor apare sub influenţa mai multor factori pe care am bunul simţ să-i înşirui mai jos. Prosperitatea generală a clasei de mijloc în 50's Anglia, apariţia creditelor bancare pentru tineri, influenţa culturii americane, construierea şoselelor de centură în jurul majorităţii oraşelor englezeşti, dezvoltarea cafenelelor sau bistrourilor de pe marginea drumurilor, a popaselor cum ar veni.
Rocker-ii imitau aspectul american grease şi se identificau cu personajul lui Brando din The Wild One (pe care sincer nu l-am văzut dar o să încerc). Ascultau rock-n-roll alb american făcut de Elvis, Gene Vincent, Eddie Cochran, Chuck Bery. O ardeau primprejurul popasurilor, afişând un romantism nomadic, un aspect violent şi o stare generală de anti-autoritate de orice fel. Transportul era asigurat de motoare standard, tunate să pară de curse, folosite mai mult decât ca un mijloc de transport ci ca un mijloc de intimidare masculină alpha male stuff. Iniţial rocker-ii nu prea ştiau cu ce se mănâncă consumul de droguri majoritatea fiind împotriva lui.
Subcultura rocker-ilor ajunge să influenţeze până şi Beatles-ii sau alte trupe punk-rock şi, a făcut ce-a făcut de a supravieţuit până în zilele noastre.
Inevitabil, aceste subculturi contemporane au intrat în conflict. Mods-ii erau efeminaţi, snobi, aroganţi, rocker-ii erau proşti, murdari şi neciopliţi, bine, asta spuneau ei unii despre alţii, şi cum se întâlneau cum se luau la bătaie, provocând mai multe revolte sociale în oraşe costiere precum Margate, Brighton, Clacton, chiar şi Bournemouth, obligând Parlamentul să abroge legi mai dure în privinţa huliganismului. Toată şmecheria a fost umflată de presă, apărând chiar interviuri trucate cu rocker-i sau mods-i imaginari, până la proporţii anecdotice, fiind reală întâmplarea că după o întâlnire nesoldată cu bătaie între doo grupuri de mods şi rockeri titlul de jumătate de pagină a unui ziar a fost VIOLENŢĂ! deşi articolul în sine spunea clar că n-a fost nicio violenţă.
Filmul în mare nu-i rău. Se aşează domol pe drumeagul urmat recent de PZ, ăla al violenţei, şi dacă n-ar fi un pic cam lung ar fi chiar bun. Se cam abuzează de muzică, da, ne-am prins, vă plăcea brit-pop-u ăla sau ce mama dracu cânta The Who, şi-are multe duble cu melodii întregi în care personaju principal se plimbă sau se uită la mare sau acţionează conform versurilor melodiei şi asta n-ar fi rău dacă nu s-ar lungi prea mult. Joacă şi Sting şi-o face execrabil în schimb restul joacă decent. N-avem răi şi buni, albi şi negri, avem oameni normali, aşa cum sunt de obicei oamenii. Filmări frumoase, decente, dublele aeriene de la sfârşit sunt chiar calumea.
Urmează SPOILER.
Finalu-i ciudăţel în sensul că nu mi-am dat seama dacă ăla chiar s-a aruncat de pe stâncă sau a aruncat numai scuteru, si dacă-i vorba de sinucidere atunci confuzia mea se datorează mijloacelor tehnice din vremea aia. Ăsta până la urmă nu-i spoiler, cine dracu s-ar uita la Quadrophenia?
Si daca tot am luat-o pe cararea asta, hai sa punem si al 3-lea, daca nu chiar al 4-lea film consecutiv la dubla care se axeaza pe violenta si nu da doi bani pe, vorba ta, P.C. Bine, The Horseman e australian si cred ca-n Australia nu s-a auzit inca de corectitudine politica, cenzura, săpun sau altceva de genul asta. Violenţa, dupa cum stim toti, nu-i ceva iesit din comun la filmele australiene si nici nu trebuie sa cauti prea departe in trecutu’ lor ca sa-ti dai seama de ce se-ntampla aceasta. Eee, si cum fac ei numai filme d-astea, se pare ca au ajuns sa se descurce destul de bine spre remarcabil. The Horseman e unu’ dintre cele mai tari filme cu razbunari pe care l-am vazut vreodata, are un poster tare (nu stiu de ce, imi pare ca aduce a TWD) si nu-n ultimu rand, principalu’, Peter Marshall, face un rol extraordinar, si vorba aia - eu rareori observ ca cineva joaca bine. Recomand cu aceasta ocazie Chopper care a aparut la Dubla si Once Were Warriors, un neozeelandez foarte bun.
Nu, Axl nu s-a lăsat pe tânjală, Axl a văzut filme căcălău dar n-a avut net, şi mai nou Axl vorbeşte despre el însuşi la persoana a treea, de ce, nimeni nu ştie.
Ce-mi place mie la filmele care nu-s americane sau franceze e că pe multe dintre ele le doare în cur de politicaly corectness şi altele, şi nu în sensul hai să facem un film care să nu fie pc, o să fie o nebunie, ci în sensul că nimeni nu se gândeşte că ar fi ceva în neregulă cu pc-ul respectivului film.
Romper Stomper e despre o gaşcă de skin heads care o ard casual, adică vandalizează, fură, se îmbată şi bat ciuciunghezi. Asta până când intervine factorul feminin, ca un clişeu universal, şi mă gândesc că păsăricile întâmplătoare care ajung să dezbine prietenii de-o viaţă nu-s chiar un clişeu, adică they are for real, pentru că de n-ar fi nu s-ar mai povesti. Surprinzător Crowe joacă mulţumitor şi credibil şi, ca să mă implic niţel în povestea filmului, care nu-i aşa rea, i-aş da lui dreptate în final.
Mi-a plăcut coloana, e ridicolă şi-am dat-o jos. Mi-aş dori să prindă moda skin heads, îmi place cum arată.
Fetelor, vă plac bărbaţii frumoşi, eleganti, puternici cu maşini scumpe si case cu etaj care vă scot in oraş si vă dau mese fancy la 100 de coco tacâmu’ dupa care va duc la ei acasa “la un pahar de vin”, va injecteaza cu heroina si va dau la produs? barbaţi d-astia care va omoara parinţii de inimă neagră cu arsenic si va scot ochiu’ stang cu bisturiu’ pentru ca ati zgariat un client pe faţa si dup-aia va dau numele de scena Piratesa Zbuciumata? Nu?
Thriller - en grym film e un film suedej din ’74 care-i prost intr-un mod interesant, al doilea film al lu’ Bo Arne Vibenius, s-a vrut comercial la maxim (exploit) ca sa scoata eşecul primului lui film. Bo stia că face o mizerie pentru ca a bagat in contractele pe care le-au semnat actorii o clauza prin care li se interzicea sa faca public faptu ca el a regizat treaba… banuiesc ca banuia ca avea o cariera fantastica in faţa… n-a avut, a mai facut un film, adica 3 in total… 3 filme, unu’ prost care se vroia artistic pentru ca vezi bine, Bo a lucrat cu Bergman intinereţe, un exploit ca sa iasă din falimentu’ provocat de primu’ si un alt exploit care i-a terminat cariera. Super!
Thriller-EGF pentru un rape/revenge exploit e destul de tare, scenele cu impuscaturi sant chiar misto. TEGF are si cateva scurte momente porno close-up care nu prea se pupa cu restu’ filmului, banuiesc ca Bo a vrut sa transmita ceva.
Cand am vazut prima oara Face Off ma uitam la filme putin mai altfel, adica nu prea intelegeam ca un film prost poate sa fie bun prin faptul ca-i entertaining, ce era iesit din comun si imposibil de efectuat in laborator mi se parea o prostie, adica, ce dracu, doi oameni, unu mai urât ca altu isi schimba mufele, imposibil, ce film de căcat. Parca-i si vad pe aia la un brainstorm sparţi pe cocaina si rupti pe burbon: frate, fii atent aici, il luam pe Travolta si-l facem sa-si schimbe mufa cu… cu cine… cu Nicolas frate, cu Nicolas Cage… pauza… urmeaza un râs fanatic colectiv… pauza… unu' inca mai râde in spate pe undeva... linişte deplina... hai mobilizarea, de maine-ncepem filmările. Acum eu nu stiu care-i treaba cu John Woo (acest Martin Scorsese al Asiei, cum ii zice Van Damme), in sensu’ de “Is he for real?”, eu cred ca-i ca un fel de maimuţă la Hollywood, face prostii simpatice, ca o maimuţă, se caca pe covor da’ n-ai cum sa te superi pe ea ca ia uite cum desface banana si-si pune coaja in cap, ia uite ce bine-i sta cu papion… awww, si-a mirosit degetu’ pe care l-a bagat in cur, e outrageous si cute in aceeasi masura si-n acelasi timp. Si dupa ce ca nu prea stiu eu care-i treaba cu Woo, asta-l mai baga-n film si pe Cage, care-i cam singurul actor evar pe care nu-l dibuiesc, care-i treaba cu Cage? Nu stiu. E un actor bun? e mediocru? e prost? Raspunsul la aceste intrebari e desigur DA.Travolta si Cage au niste stiluri foarte aparte de a juca, mai excentrice asa (ca sa fiu dragut)… si sa-i vezi cum se chinuie sa se joace unu’ pe celalant e o nebunie… bine, nu-nteleg de ce incearca sa faca asta, nu prea face sens, ca ei trebuie sa se comporte ca personajul celuilant, da’ ei se apuca sa joace invers, fac schimb de stiluri actoricesti cum ar veni, cacat… e complicat si oricum nu prea le iese… da’ incearca, si la sfarsitul zilei asta-i tot ce conteaza. Face Off a atins deja statutul de S.E.C. (sunday evening classic). De ce dracu’ ar face cineva o piruetă in timp ce se-mpuşcă cu altcineva?
Ma uitam eu zilele trecute la Rubin & Ed, un film din '91 cam under... in sensu' ca n-a aparut pe DVD, am vazut un VHS-rip... lucru care inevitabil mi-a adus aminte de zilele alea, alea erau zilele, alea erau zilele alea mai exact. Am capturat aceasta imagine care la randul ei captureaza parerea mea despre Warhol. Si o pesa fara absolut nici o legatura:
Screamin' Jay Hawkins - Whistlin' Past the Graveyard
Defendor (2009) e cam al treilea film (dupa Unbreakable -2000 si Kick-Ass-2010) pe care-l vad cu super eroi care n-au super puteri, adica un fel de eroi, justitari mai degraba. Defendor e o comedie putin cam neagra pentru ca Woody Harrelson, cum lesne ne putem da seama si dupa mufa si numele lui, e sandilau si se crede Defendor. Era sa uit, Kat Dennings e destul de buna. No. Capes are for flying. I don't... I don't fly. Ok.
Am vazut 3 filme, unu' francez, unu' corean si unu' oarecum jidanesc. Le recomand pe toate cu caldura. Bine, pe The Band's Visit l-am vazut mai demult, da' arata si el bine aici. Chinjeolhan geumjassi (2005) Bikur Ha-Tizmoret (2007) 8 Femmes (2002)
Mă, Occident e un film romanesc bunicel… in sensul ca are umor si o poveste decenta. Deşi e din 2002 are un aer de film de tranziţie, ceea ce desigur imi intareste convingerile ca inca mai santem in perioada de tranziţie, pentru ca vorba aia, am iesit din ceva anume da’ n-am intrat in nimic definit. In Occident toate femeile vor sa plece-n occident, pentru ca barbaţii români chiar daca-s mai frumosi decat rivalii lor belgieni sau ceva, n-au bani sa le ia rochiţe… eee, asa era-n tranzitie, o gramada de oameni vroiau sa plece din ţara, acum s-au mai schimbat lucrurile, vor mai puţini da’ sant mai graşi, deci ca masă tot acolo se ajunge. Bunicel spre bun, am râs de cateva ori ha-ha-ha destul de tare, pentru ca s-a trezit pisi speriata din somn si a zis “e prea multa lume-n lift, ne ducem dracu”, cred ca visa ceva.
Am vorbit acum ceva timp de Old Joy, un film care desi avea toate ingredientele esecului mi-a placut destul de mult… asa ca am mai luat ceva de la domnisoara Kelly Reichardt, Wendy and Lucy, un film care-si propune ceva mai multe decat O.J. dar nu foarte multe, ca vorba aia, cu cat mai putine chestii iti propui sa faci cu atat ai mai multe sanse sa reusesti. Filmele domnisoarei in cauza (n-am vazut decat doo) imi par printre cele mai simple si “reale” filme pe care le-am vazut vreodata… cred ca raw e cel mai bun cuvant care sa le descrie, scuza-mi engleza. In fuctie de dispozitie si experiente de viata , bun si foarte bun. Si actrita-i frumusica intr-un fel anume. A, si acum mi-am dat seama, cainele Lucy joaca in ambele filme. Lucy...
Ce-am pus eu mai sus pare a fi coperta unui roman. Şi Wiki spune că chiar aşa este. Da arată bine şi se potriveşte.
Filmul e ok. Nu-i pretenţios şi se strică niţeluş doar la sfârşit, asta pentru că toate se aşează la locul lor întrun mod ce mie-mi pare nefiresc. Dar pe la mijloc am simţit exact aceaşi stare de deprimare intensă şi absurdă care m-a mai lovit doar la Where the Wild Thing Are. Ceea ce nu e bine deoarece am fost nervos şi cranky vreo oră după film.
Filmele nemtesti bune sant intr-un fel cam ca filmele romanesti bune, destul de greu de gasit, da’ le gasesti pana la urma. Die fetten Jahre sind vorbei (The Edukators) e unu’ dintre alea bune… ideea e ca mai toate filmele jermane au idei bune, da’ mai toate le strica cu actorie dubioasa si cu deciziile bizare ale personajelor. Filmele proaste jermane imi pare ca seamana foarte mult cu filmele proaste romanesti, nu stiu sa explic exact cum, da’ seamana, si eu nu gaseam absolut nici un motiv ca aceasta sa se-ntample, asa ca am inventat unu’, mi-am zis ca filmele care se fac in fosta Germanie de Est sant proaste (cu exceptii desigur) si seamana cu alea romanesti proaste si alea din fosta Germanie de Vest sant mai bune (cu exceptii desigur) si alea proaste de acolo nu seamana cu alea proaste din Romania. Si pentru ca n-am chef sa ma documentez o sa plec de la ideea ca tot ce cred eu e in general adevarat. The Edukators este un film care ridica niste idei interesante sau o idee interesanta, de ce nu? T.E. e despre un duo de flacai care sparg case de milionari si le muta mobila de colo-colo ca sa le dea o senzatie de nesiguranta, ca sa vada ca banii nu le ofera chiar totul. Desigur totul se duce de rapa la aparitia pasaricii, nu stiu exact ce au pasaricile de dau totu’ peste cap peste tot pe unde apar. Filmu’ e bine facut, bine jucat si are pareri bine infipte de ambele parti ale debatului asta cu bogatii se imbogatesc si saracii saracesc. Au o obligatie aia cu banii fata de aia fara? Bun, are ceva de Fight Club asa, lupta aia impotriva sistemului… despre care am mai zis ca nu prea o-nteleg, am impresia ca daca ar cadea sistemu’, aia care au luptat impotriva lui o sa fie primii care mor de foame.
Nothing Personal e un film plin de premii şi nominalizări, cu reviewuri bune spre foarte bune, cu recomandări de sus, cu notă mare pe imedebe şi mai e şi cea mai mare balegă văzută de mine pe anul ăsta. Bine, e deabea februar, mai e timp căcălău. Se prea poate să mă înşel şi filmul să fie doar prost şi să exagerez eu din cauză de influenţe, adică zilele astea am citit cevaceva de pe-aici şi stilu ăla de hater a lu flăcău respectiv se prea poate să mă influenţeze şi pe mine la nivel subconştient.
Chear şi-aşa, NP e prea slow, prea ambiguu, prea, vorba lu Tuşat, arţiifarţii sau voit/conştient/intenţionat arţiifarţii, şi puţinul vizual fotografic de-l are nu-l salvează în cartea mea. La final toate se leagă deaorece la categoria director e scris numele unei cucoane.
Nu prea-mi plac westernurile, p-alea spaghetti chiar nu le suport, Clint Eastwood ca actor nu ma impresioneaza si ca regizor ma enerveaza, poate d-aia n-am vazut The Good, the Bad and the Ugly, si in general nici un western dedinainte de ’90… da’ am vazut The Good, the Bad, The Weird (Joheunnom nabbeunnom isanghannom), un “western” sud-coreean foarte bun de duminica seara si nu numai.
Si niste trivia, de ce nu? Vince Clarke, unu' dintre cei 2 membri Yazoo e unul dintre fondatorii Depeche Mode unde a fost si voce pana a aparut Dave Gahan. Just Can't Get Enough printre altele-i compusa de el, si daca o asculti iti dai seama ca suna exact a Yazoo... dupa ce a aparut Dave, Clarke a intins-o destul de repede pentru ca nu i-a placut directia in care o luau, zicea ca adopta un sound cam dark pentru gusturile lui. Mai tarziu, dupa Yazoo, prin '85 a infiintat Erasure cu care s-a descurcat binisor. 16 albume si cica mai e unu' pe drum, cu un sunet mai dark, hmm...
Vozdraşenie aista (sau The Return, cum ar veni Întoarcerea) e un film al dracu. Doi copii ruşi se confruntă cu, da, întoarcerea tatălui pe care nu l-au mai văzut de 12 ani şi nu ştiu mai nimic despre el ceea ce e valabil şi reciproc. Şi nu-mi dau exact seama dacă tata ăsta are un plan educaţional bine stabilit sau acţionează instinctual da ideea e că nu se prea înţelege cu ei.
Nu că mă laud dar vorbeam aici în treacăt de filme în care nu se întâmplă nimic dar totuşi sunt bune. Vozvrashcheniye se comportă exact la fel. Până se supără pe audienţă şi-i trage cu sete un şut în vintre. După care scuipă în scârbă pe trotuar.
The Misfortunates (De helaasheid der dingen) e un fel de Animal Kingdom care-i un fel de The Wild and Wonderful Whites of West Virginia, si eu ma simt intr-un mod bizar atras de stilul de viata al rednecşilor. E povestea aia clasica cu flacau’ care desi creste in niste circumstante dubioase, inconjurat de tot felu’ de rude trashy reuseste sa se detaseze pe cat posibil si sa izbaveasca, sau na, macar incearca. Acum eu cand zic circumstante dubioase nu glumesc, flacau asta sta-n aceeasi casa cu ta-su, vreo 3 unchi (fratii lu ta-su) si mama lor, respectiv bunica. Si fratii astia-s un fel de Vlarinesti beţi, iti imaginezi 4 Vlarinesti beţi in aceeasi casa? Nu-i o imagine prea placuta. Bun, arata bine si te trage la baut…dealtfel mi se pare ca mai am o bere si vreo doo sutici de techila prin frigider. 
